Imperfect

Cine te-a făcut să te simți imperfectă?

Dac-ar fi știut ce vezi într-o oglindă,
Cum te jenezi de propria-ți privire
Și ca să nu se vadă vreo nepotrivire,
Te-mbraci mereu și-ascunzi în haine mult prea largi,
Te ilustrezi în tonuri gri și curbe vagi,
Ca nimenea din jur să nu se prindă…

Dac-ar fi știut ce teamă crești în taină,
Cum te dezbraci doar cu lumina stinsă,
Cum te menții de-a pururi neatinsă
Ca să nu fii vreodată o dezamăgire,
Cum pentru tine e-o fadă amintire
Să porți cu drag și-ncredere o haină,

Dac-ar fi știut ce flăcări porți în fire,
Cum din vorba lui inima ta e arsă,
Sau cum niciodată nu poți fi frumoasă,
Căci ți-a-nsemnat pe veci ochii cu cuvinte
Ce îți răsar de-a pururea în minte,
Să îți amintească că nu ai ieșire…

Atunci nimeni.

T.

Saluuut!
Cine a fost batjocorit în generală sau liceu să ridice mâna sus. Nu? Serios? Lasă că le ridic eu pe amândouă.

Să fii copil îți permite o mulțime de lucruri, printre care și să fii enervant de sincer. Răutăcios de sincer. Dureros de sincer, dacă mă înțelegi. Așa că ai dreptul să îi spui Lorenei că are părul creț și tenul prea alb, lui Marius că are dinții din față asemănători cu cei ai unui castor, că Flavia are mătreață care se vede de la distanță și că Liviu are un nas cu care poate tăia castraveți dintr-un județ în alt județ. Și totul e bine. Nimeni nu se simte ofensat, pentru că nimeni nu are standarde de frumusețe sau de așa da/așa nu.

Dar, la un moment dat, totul se schimbă. Și știi că se schimbă atunci când onestitatea excesivă este însoțită de râsete și glume. Acela este momentul în care devii din prieten cu caracteristici unice, victimă.

Eu aveam toate criteriile de eligibilitate pentru a fi o victimă – eram un bulgăre de naivitate (și când spun bulgăre, nu mă refer numai la sensul metaforic!), eram o „tocilară” , aveam dinții din față sparți, un nume de familie comic, rădăcini maghiare, purtam aparat dentar și purtam pantaloni de trening trași până sub gât. Practic, odată cu apariția tiparului de normalitate în mințile noastre, am devenit o țintă umblătoare. Mi s-a spus într-un milion de feluri, am fost lovită, încolțită și umilită de prea multe ori pentru a fi numărate.Șiiii am supraviețuit. Am trecut peste asta, pentru că mi-am găsit mereu o mână de prieteni care mă ajutau să îmi găsesc tăria interioară și să nu uit că diferit nu înseamnă greșit, ci special.

No bun. Am trecut peste asta. Dar orice luptă lasă răni. Și orice răni lasă cicatrici. De aceea am lăsat poezia asta aici, deși este ușor necizelată pentru gustul meu, pentru că e plină de emoție și nu vreau să fracturez din ea pentru un crâmpei de ritm sau rimă. Cineva m-a sfătuit să o las așa, spunând că e „fotografia” mea. Așa cum nici fotografia nu este perfectă, ci doar surprinde momentul, poezia mea nu e finisată, dar surprinde emoție în formă brută.

Și sper ca și tu să o simți.

Mai sper și să înțelegi și să crezi cu adevărat în ceea ce am transmis în versuri: că nimeni, NIMENI nu are dreptul să te facă să te simți imperfect (chiar dacă suntem cu toții așa). Nici defect. Nici prea slab, nici prea gras. Nici prea prost, nici prea incapabil, nici prea limitat. Nici prea trist, nici prea vesel. Nici prea vorbăreț, nici prea tăcut. Nici prea expansiv, nici prea retras. Ai dreptul să fii diferit și unicitatea ta e magică, te înfrumusețează și îți dă aripi, pe care nimeni nu poate să le taie dacă tu nu permiți asta.

Așa că nu o permite.

Sunt curioasă, serios: te-ai confruntat vreodată, totuși, cu batjocuri și glume răutăcioase? Ai fost vreodată victimă? Și dacă da, răutățile au lăsat urme sau au trecut pur și simplu?

Tu nu ai cicatrici?

18 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Pe Contrasens spune:

    Cred că până la urmă mulţi au cicatrici de genul, dar de fiecare depinde cât de mult sau de fel trec… soluţia e în ea însăşi în noi, şi în cât de mult alegem să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine şi apoi cât vrem să înţelegem că da, doar noi putem permite şi accepta ce ni se întâmplă sau nu ♥️ Sper ca cicatricile tale să devină toate flori frumoase şi iubire 🤗

    Apreciază

  2. anasylvi spune:

    Ba da, cum sa nu, inca de mic copil am fost incadrata la categoria de „freak” – termenul nou, sau copil ciudat, „copil batran”, cu spun unii. Usor-usor, partea asta m-a cam inrait si la un moment dat, orice jignire declansa uraganul, din partea mea. Am ales deci, in cele din urma, calea ripostei. Aveam si o fire colerica – zic „aveam” fiindca in ani multi am reusit sa ma slefuiesc cat de cat, sa lucrez la temperament si „anger management”. Copilaria a ramas o etapa pentru care am prea putina nostalgie, undeva spre deloc. Cred ca sunt un om ceva mai copilaros azi decat atunci cand eram copil, atunci cand vreau sa las latura aceasta sa zburde.

    Apreciat de 2 persoane

  3. Poteci de dor spune:

    Nu-mi amintesc un moment în care să fi fost jignită sau umilită în funcţie de aspect. În schimb, am fost destul de complexată. Cumva, singură mi-am creat complexele. Dacă sap bine, cred că aş putea numi un moment care m-a rănit destul de mult şi nici acum nu aş băga mâna-n foc că m-am vindecat complet, e legat mai mult de partea „intelectuală”, să zic, de o decizie tâmpită luată de diriginta din a 5-a. Şi asta m-a făcut să mă retrag în carapacea mea, să nu prea am încredere în mine, să mă mire când cineva-mi spune că am făcut bine ceva. Asta s-a răsfrânt şi asupra felului în care mă îmbrăcam: tricouri lungi şi largi, blugi, să nu ies în evidenţă, să trec neobservată. În liceu, partea cu îmbrăcatul s-a rezolvat cumva forţat, având uniforme cu fuste. Dar celălalt aspect, al încrederii, încă zvâcneşte.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Blue spune:

      In Erou din intamplare, personajul interpretat de Dustin Hoffman spune ca tatal sau ii indicase sa (citez in original): “keep a low profile”…

      Apreciază

      1. Poteci de dor spune:

        Genial filmul, trebuie să-l revăd!
        Şi oare nouă la şcoală ne-au pus treaba asta-n minte? Acasă nu. Asta ştiu sigur.

        Apreciat de 1 persoană

      2. Blue spune:

        Cand am facut eu scoala, da, cu siguranta…

        Apreciază

  4. ane spune:

    Cred ca toți am avut complexe de-a lungul vieții, poate mai avem. Nu suntem perfecți si cred ca nici nu vrem să fim, nici fizic și nici altfel. Am constat ca oamenii au mai multe defecte decât calități. Nu consider că e un lucru îngrijorător. Educația este mama tuturor calităților, cred!

    Apreciat de 2 persoane

  5. Ana G. spune:

    Ciudat, în copilărie nu-mi amintesc să fi trecut prin astfel de situații… Dar m-am afundat în ele la maturitate, când „picătura chinezească” mi-a tot spus că sunt proastă, că nu sunt bună de nimic și multe alte.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Roximoronica spune:

    Draga mea, nu mai știu nimic despre tine. Ți-am trimis și un email la care nu mi-ai răspuns. Nădăjduiesc că ești bine. Te îmbrățișez cu dor!

    Apreciat de 1 persoană

  7. Cosmisian spune:

    Alo, alo! E cineva acasa?????

    Apreciază

    1. Roximoronica spune:

      Cosmisian, din păcate MeddArtis a dispărut fără urmă din online. Mare păcat! Sper să nu i se fi întâmplat ceva.

      Apreciat de 2 persoane

      1. Cosmisian spune:

        Nu i s-a intamplat nimic rau. Are nevoie de putina incurajare sa revina. Pana ne prinde la povesti, Craciun fericit, Roxi! Sa pregatesti placinta, ca vin pe la tine pe blog.

        Apreciat de 2 persoane

      2. meddartis spune:

        Mii de scuze!! Ți-am răspuns azi la mail. Te pup! Sărbători frumoase!!

        Apreciat de 1 persoană

    2. meddartis spune:

      Haha. Scuze. Făceam prăjituri de Crăciun. Am revenit 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      1. Cosmisian spune:

        Sa vedem, sa gustam… 🙂

        Apreciază

      2. Roximoronica spune:

        Cât de mult mă bucur că ai revenit, draga mea! Cred că asta e bucuria zilei! Te îmbrățișez și aștept să mai scrii și alte minuni pe blog! Un An Nou plin de inspirație! Cu drag, Roxana. 🙂

        Apreciază

  8. Roximoronica spune:

    Cosmisian, i-am scris și pe email de mai multe ori și nu a răspuns. Mulțumesc pentru urări! Am ajuns cam târziu aici, așa că-mi rămâne doar să-ți urez Un An Nou cu mai multe îmliniri ca oricând! Cât despre plăcintă, pot doar să o desenez, nu să o pregătesc. 🙂

    Apreciază

  9. ioansperling spune:

    Am dar la 60 de ani sunt atat de multe incat nu mai conteaza!

    Apreciază

Lasă un răspuns la Blue Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s