Imperfect

Cine te-a făcut să te simți imperfectă?

Dac-ar fi știut ce vezi într-o oglindă,
Cum te jenezi de propria-ți privire
Și ca să nu se vadă vreo nepotrivire,
Te-mbraci mereu și-ascunzi în haine mult prea largi,
Te ilustrezi în tonuri gri și curbe vagi,
Ca nimenea din jur să nu se prindă…

Dac-ar fi știut ce teamă crești în taină,
Cum te dezbraci doar cu lumina stinsă,
Cum te menții de-a pururi neatinsă
Ca să nu fii vreodată o dezamăgire,
Cum pentru tine e-o fadă amintire
Să porți cu drag și-ncredere o haină,

Dac-ar fi știut ce flăcări porți în fire,
Cum din vorba lui inima ta e arsă,
Sau cum niciodată nu poți fi frumoasă,
Căci ți-a-nsemnat pe veci ochii cu cuvinte
Ce îți răsar de-a pururea în minte,
Să îți amintească că nu ai ieșire…

Atunci nimeni.

T.

Saluuut!
Cine a fost batjocorit în generală sau liceu să ridice mâna sus. Nu? Serios? Lasă că le ridic eu pe amândouă.

Să fii copil îți permite o mulțime de lucruri, printre care și să fii enervant de sincer. Răutăcios de sincer. Dureros de sincer, dacă mă înțelegi. Așa că ai dreptul să îi spui Lorenei că are părul creț și tenul prea alb, lui Marius că are dinții din față asemănători cu cei ai unui castor, că Flavia are mătreață care se vede de la distanță și că Liviu are un nas cu care poate tăia castraveți dintr-un județ în alt județ. Și totul e bine. Nimeni nu se simte ofensat, pentru că nimeni nu are standarde de frumusețe sau de așa da/așa nu.

Dar, la un moment dat, totul se schimbă. Și știi că se schimbă atunci când onestitatea excesivă este însoțită de râsete și glume. Acela este momentul în care devii din prieten cu caracteristici unice, victimă.

Eu aveam toate criteriile de eligibilitate pentru a fi o victimă – eram un bulgăre de naivitate (și când spun bulgăre, nu mă refer numai la sensul metaforic!), eram o „tocilară” , aveam dinții din față sparți, un nume de familie comic, rădăcini maghiare, purtam aparat dentar și purtam pantaloni de trening trași până sub gât. Practic, odată cu apariția tiparului de normalitate în mințile noastre, am devenit o țintă umblătoare. Mi s-a spus într-un milion de feluri, am fost lovită, încolțită și umilită de prea multe ori pentru a fi numărate.Șiiii am supraviețuit. Am trecut peste asta, pentru că mi-am găsit mereu o mână de prieteni care mă ajutau să îmi găsesc tăria interioară și să nu uit că diferit nu înseamnă greșit, ci special.

No bun. Am trecut peste asta. Dar orice luptă lasă răni. Și orice răni lasă cicatrici. De aceea am lăsat poezia asta aici, deși este ușor necizelată pentru gustul meu, pentru că e plină de emoție și nu vreau să fracturez din ea pentru un crâmpei de ritm sau rimă. Cineva m-a sfătuit să o las așa, spunând că e „fotografia” mea. Așa cum nici fotografia nu este perfectă, ci doar surprinde momentul, poezia mea nu e finisată, dar surprinde emoție în formă brută.

Și sper ca și tu să o simți.

Mai sper și să înțelegi și să crezi cu adevărat în ceea ce am transmis în versuri: că nimeni, NIMENI nu are dreptul să te facă să te simți imperfect (chiar dacă suntem cu toții așa). Nici defect. Nici prea slab, nici prea gras. Nici prea prost, nici prea incapabil, nici prea limitat. Nici prea trist, nici prea vesel. Nici prea vorbăreț, nici prea tăcut. Nici prea expansiv, nici prea retras. Ai dreptul să fii diferit și unicitatea ta e magică, te înfrumusețează și îți dă aripi, pe care nimeni nu poate să le taie dacă tu nu permiți asta.

Așa că nu o permite.

Sunt curioasă, serios: te-ai confruntat vreodată, totuși, cu batjocuri și glume răutăcioase? Ai fost vreodată victimă? Și dacă da, răutățile au lăsat urme sau au trecut pur și simplu?

Tu nu ai cicatrici?