A nu știu câta oară

O adiere tristă îmi mângâie fereastra,
Ca aripa de înger perdeaua se-nfioară,
Iar eu alerg desculță, împing cât colo glastra
Și mă lipesc de geam, chiar dacă-n noaptea asta
Te caut cu privirea a nu știu câta oară.

Mă uit pe strada rece, lipsită de culoare –
Din case curge viață, curg bucurii și șoapte;
Un pas nu se aude, nici cârjă pe trotuare,
Dar chiar dacă nu-i nimeni aici, sub felinare,
Te caut cu privirea în fiecare noapte.

Se poate să fii-n piață, trimis după o pâine,
Sau poate la plimbare, cu mâinile la spate,
Sau poate citești ziarul, cel de actualitate;
Te-am așteptat și astăzi, te-aștept din nou și mâine,
Căci fără tine toate ușile-s încuiate.

O adiere tristă îmi mângâie fereastra,
Ca aripa de înger perdeaua se-nfioară,
Iar eu alerg desculță, împing cât colo glastra
Și știu că n-ai să vii, dar și în noaptea asta
Te caut cu privirea a nu știu câta oară.

                                                                       T.

Saluuut!

Ultima oară îți spuneam că atunci când superoamenii dispar, lumea devine mai săracă. Acum pot să confirm că e așa. Pot să dau în scris în triplu exemplar că e adevărat. Pot să mă iau la harță cu oricine mă contrazice, pentru că înainte știam că e așa. Știam. Dar acum simt.

Unul dintre eroii mei a decis că e prea obosit să mai continue lupta. Unul dintre superoamenii mei s-a stins, iar lumea mea a devenit de o sărăcie de neînchipuit. În mijlocul ei s-a născut un vid pe care am încercat să îl umplu cu furie, cu muncă, cu lectură, cu prieteni, dar totul era absorbit ca într-o mare și lacomă gaură neagră, iar vidul rămânea neclintit, râzând de tentativele mele palide. Încercam să zâmbesc, să nu las lacrimile să mă înfrângă, să nu las durerea să iasă.

Regulile pe care mi le repetam în minte erau simple: „Nu gândi. Nu privi. Respiră.”

„Ești bine.”  Dar nu eram.

E uman să suferi, știu asta. Dar îți voi spune ceva ce nu am mai spus nimănui – credeam că nu merit să sufăr. Credeam că au dreptul să plângă numai cei care i-au fost alături până la final. Mai mult, credeam că eu am cel mai mic drept dintre toți oamenii, pentru că nu am fost în stare să ajut. Nu am fost, așa cum toată lumea se aștepta, persoana cu soluții. Am fost persoana cu răspunsuri, dar vorbele sunt inutile atunci când nu poți să le pui în practică. Eu am fost inutilă pentru că nu am fost în stare să ajut să fie puse în practică. La ce bun o studentă la medicină dacă nu poate face nimic în fața unei boli? La ce bun o nepoată dacă nu poate face nimic pentru bunicul ei?

Așa că nu îmi îngăduiam să arăt durere, ci îmi strângeam brațele în jurul trupului încercând să acopăr golul imens pe care îl aveam în suflet. Mă cuibăream în îmbrățișarea unei atitudini autodistructive, pe care o alegeam pentru a mă pedepsi.

Dar peste orice vale există un pod, la fel cum peste orice rană există o alifie. Alifia mea a fost o combinație între dragostea familiei și credința în Dumnezeu. Familia mea e uimitoare, știi? Toată lumea știe să stoarcă iubire din durere. Toată lumea știe să scoată amintiri dragi din sertar, să lipească cu scotch frânturi de viață pe care le credeam uitate. O îmbrățișare, o porție zdravănă de râs, o masă în familie, o excursie, un joc de cruce… Tot ce ne amintește cu drag de vremurile bune ne transformă durerea, ușor-ușor, în dor. Iar aici intervine credința, pentru că aduce cu sine nădejdea reîntâlnirii și sentimentul că oamenii dragi sunt tot cu noi, dar în alt fel. Că nu sunt pierduți. Nu cu adevărat.

Da, am preluat responsibilitățile de superom prea devreme, dar cine este cu adevărat pregătit pentru orice pas major? Cine e cu adevărat pregătit să se căsătorească? Cine poate spune cu mâna pe inimă că este complet pregătit să fie părinte?

Nici eu nu sunt pregătită. Lucrurile acestea se învață pe parcurs. Creștem pe măsură ce ne ciocnim de dificultăți și nimeni nu poate spune în cât timp vom ajunge oameni capabili de lucruri mărețe.

Dar eu, una, știu că sunt dispusă să dau tot ce am mai bun pentru a încerca, zi de zi, să fac lumea un loc un pic mai bun. Și mai știu că, în cele din urmă, voi reuși. Pentru că niciodată nu sunt singură.

Căci după ce dispar, superoamenii nu dispar de tot.

Locuiesc în inimi.

Iar a mea e plină.