Vine dorul

Vine dorul, vine dorul,

Vine și nimic nu iartă, ca un implacabil gâde,

Taie capete de inimi, taie suflete și râde,

Taie taine cu toporul.

 

Vine dorul, zboară-ncoace,

Aprinzând mocnite focuri, înviind străvechi fantasme

Și iubiri demult apuse, ca și un dragon din basme,

Care iese să se joace.

 

Vine dorul, mult mă doare,

Să-l aud bătând la poartă, ca și tine odinioară,

Și să nu fii tu acolo când alerg desculț-afară,

Nici măcar din întâmplare.

 

Vine dorul, vine, vine,

Înghițind uitarea dulce și furând bruma de pace

Ca un lup viclean și hulpav, care fură tot ce-i place

Și mă-nghite și pe mine.

  T.

Saluuut! Azi vreau să îți spun ceva ce probabil știi deja.

Nu e dificil să pleci.

E dificil să rămâi.

E dificil să fii cel care rămâne în urmă, atunci când cineva se decide brusc că viața e un maraton, la care tu nu ești calificat să participi. Și încerci, știi? Te antrenezi zi de zi, faci flotări, chiar dacă după una îți tremură bicepșii ca niște piftii, faci sărituri și alergi… Alergi până rămâi fără pic de aer în plămâni, fără pic de forță în gambe, fără pic de energie. Îți golești trupul de toate astea, făcând loc pentru singurele lucruri care te motivează să lupți: speranța și iubirea. Speranța în iubire.

De aceea, cu cât mai mari sunt speranțele și cu cât mai intensă e iubirea ta, cu atât rămâi mai gol atunci când le pierzi. Abia atunci îți dai seama că nimic nu e suficient, pentru că dacă cineva se decide să te lase în urmă, atunci nu ai cum să câștigi, orice ai face. Ești descalificat din prima. Și este vina ta, pentru că nu ai înțeles ceea ce era evident: că uneori oamenii merg unde pur și simplu nu pot fi urmați. Căci asta e ușor de făcut.

E dificil să rămâi, în schimb.

E dificil să reconstruiești o ruină, să lipești o inimă, să vindeci un suflet. E aproape supraomenesc de greu să umpli un vid ca cel lăsat în urmă de ce cel care pleacă. Și știi de ce? Pentru că trebuie umplut cu lingurița. Da, nu râde. Unui om care a pierdut prea mult nu poți să îi oferi un substitut întreg deodată. E ca și cum i-ai vârî pe gât un tort de ciocolată imens unui om care s-a înfometat zile sau săptămâni întregi. Sau o oală de sarmale. Sau o salată mare de boeuf. Înțelegi tu. Toată lumea știe care ar fi prima lui reacție: ar reorganiza întreaga cantitate ingerată într-o baltă frumoasă de vomă. No. Așa cum el, căruia trebuie să îi umplem stomacul, trebuie luat încet și hrănit cu paiul și cu lingurița, așa și cei cărora trebuie să le umplem golul și să le vindecăm inima. Iar asta cere răbdare. Și răbdarea e grea și capricioasă. Nu e pentru toată lumea. Iar asta face lucrurile și mai dificile.

Și, pe lângă că e atât de îngrozitor de dificil să fii lăsat în urmă și să te vindeci, convalescența vine după ea cu un musafir nepoftit. Da, acesta este momentul în care încep să vorbesc despre dor. Despre dorul care vine și îți amintește că ai o inimă cu cicatrici. Îți amintește că acum ești bine, dar că nu ai fost mereu așa. Îți amintește de imensa fericire pe care ai simțit-o, aruncându-ți în față iar și iar realitatea faptului că ai pierdut-o. Îți sădește sâmburele fricii în pământul vindecării, care devine contaminat cu precauții, bănuieli și neîncredere.

Dorul îți face o mulțime de daruri pe care nu poți să le ignori. De ce? Pentru că dorul doare. Și doare al naibii de tare.

Totuși, nimeni nu îl urăște. Ba mai mult, se scriu poezii și romane avându-l protagonist. Toate te învață același lucru: că ai nevoie de el. Că fără el nu poți să te vindeci pe deplin. Că atunci când el bate la poarta casei tale, aduce bucata lipsă, cea care te împiedica să mergi înainte, cea care te împiedica să ierți. Cea care nu îți permitea să fii complet.

De aceea, întotdeauna îi vei deschide poarta, îl vei îmbrățișa și îl vei primi în casă ca pe un vechi prieten.

Un vechi prieten a cărui vizită doare. Și vindecă.