M-am obișnuit

M-am obișnuit cu timpul, știu cum curge roată-roată,
Fug de el ca o nălucă, din răscruce în răscruce,
Căutând indicii despre locul unde calea duce,
Poate căutând o cheie spre o hartă îngropată,
Spre o coadă de cometă, spre un vârf mic de săgeată,
Spre un semn care, pesemne, n-o să vină niciodată.

M-am obișnuit cu teama, suntem prietene de-acum;
Dorm cu ea curgând prin vene, mă trezesc când mă atinge,
Văd cum flacăra speranței zi de zi mai mult se stinge
Făcând loc nesiguranței în mintea mea făcută scrum,
Însă nici chiar însăși teama nu mă poate-opri din drum –
Dacă toate-n jur vor arde, călăuza-mi va fi fum.

Nu m-am săturat de viață, nu vreau să vărs niciun strop
Din cupa ei de aventură, din paharul ei cu vin,
Ci vreau să gust din tot și toate, până când mi-e golul plin,
Vreau s-alerg râzând prin codru, să n-opresc la niciun „stop”,
Să trec printre sentimente ca un cavaler, galop;
Dacă iad și foc e lumea, să fiu gheață și potop.

              T.

Saluuut!

Revin cu o poezie partial tristă, parțial motivațională. Cuprinde confuzia mea constantă, dar și dorința de a nu ceda grijilor și temerilor. E sunetul meu de goarnă. Poate nu e cel mai bun, dar este cel care m-a făcut să mă simt bine acum, iar asta e tot ce contează. Poate te ajută și pe tine.

Întotdeauna când încep să scriu pe o foaie nouă, am cam două milioane de idei simultane, pentru că am o mulțime de lucruri de spus. Atât pentru tine, deoarece am multe lucruri de împărtășit, cât și pentru mine, pentru că mă ajută enorm să mă descarc. No. Dar nu pot să le spun pe toate, așa că trebuie să aleg, astfel încât să ne folosească amândurora, fără a scrie un roman pentru a-mi îndeplini scopul. De aceea, am decis ca azi să vorbesc despre sensuri și zâmbete.

Știi ce se întâmplă? În ultima vreme, îmi pun foarte multe întrebări. De unde știi că ai făcut alegerile bune? De unde știi că te afli unde trebuie să te afli? De unde știi că trebuie să mergi încotro ai decis că trebuie să mergi? De ce, dacă ești în locul potrivit, nu ești hiperpasionat de ceva anume? O fi, oare, hărnicia suficientă pentru fericire? O fi, oare, rutina suficientă pentru pace? Unde e locul meu?

Și toate întrebările astea sunt surse inepuizabile de temeri și anxietate nocturnă. Și nu e corect. Dar nu toate lucrurile sunt corecte și, mai important, nu toate lucrurile sunt ușoare. Ba din contră. Sunt grele. Sunt groaznic de grele. Unele sunt aproape imposibil de grele. Dar devin suportabile cu un pic de ajutor.

Înainte de facultate cu puțin timp, i-am făcut o vizită fostului meu profesor de matematică. A fost cel mai sever și mai implacabil om pe care l-am cunoscut vreodată. Era un bărbat cât un munte, cu o voce mai tunătoare decât descărcarea unui pistol. Cei mai mari bătăuși ai clasei, care se băteau în piept ca niște gorile neastâmpărate în fața tuturor celorlalte cadre didactice, se transformau în niște șoricei cu mustăți tremurânde sub privirea lui sticloasă și albastră.

Oricum, îi purtam o admirație deosebită. Tocmai de aceea nu am să uit niciodată ce mi-a spus în după-amiaza aceea, la o ceașcă de ceai, privindu-mă cu ochi triști.

„Ești sigură că e drumul cel bun?”

Am încuviințat slab, așa că a continuat.

„Fiica mea a terminat medicina, muncește și și-a întemeiat o familie. Vrei să mă întrebi care e problema atunci, nu-i așa? Problema e că nu am văzut-o zâmbind cu adevărat din momentul în care a intrat pe porțile acelei facultăți.”

Mi-a pus mâna pe cap și a rosit poruncitor:

„Să nu o lași să-ți fure zâmbetul.”

Atât. Simplu. Dar din acel moment, porunca lui e ancora mea, care m-a ajutat să mă regăsesc de nenumărate ori.

Cred că fiecare persoană are nevoie de treaba asta. Uneori e greu să îți impui limite, e greu să spui care e cel mai adânc loc în care poți să cazi sau cea mai neagră depresie în care te poți încâlci. Ei bine, atunci sunt bune spusele profesorului meu de mate. Dacă problemele actuale nu îmi înfrâng inima și nu îmi șterg zâmbetul, atunci pot să duc această povară. În fond, este o chestiune de timp până se va rezolva (într-un mod pozitiv sau negativ), așa că adevărata întrebare este dacă pot sau nu să îmi duc sacul în spate suficient timp. Dacă zâmbetul meu rămâne pe loc, atunci da, o pot face. Pas cu pas, pot ajunge la destinație. Dar dacă zâmbetul dispare… Atunci este momentul perfect să învăț să spun „nu” (oricum nu am fost niciodată bună la asta 🙂 ).

Așa că da, viața e grea și multe lucruri sunt aproape imposibile, dar dacă îți ucizi bucuria încercând să le rezolvi, suporți sau atingi, atunci nu merită. Pur și simplu nu merită. Fiecare secundă a ta e prețioasă, nu o irosi cu temeri.

„Să nu o lași să-ți fure zâmbetul”, auzi?

Nu am răspuns la întrebările de mai sus, pentru că sunt convinsă că fiecare dintre noi ar răspunde altfel, potrivit sufletului său. Eu, una, am găsit foarte multe răspunsuri scriindu-ți acum. Și mi-am găsit și speranța. Și un gram de curaj. Aș spune că mi-am găsit și zâmbetul, dar el e mereu la locul lui 🙂 .

Al tău unde e?