Artificii

Mai cade-un fulg, mai cade-un an ca o cortină prăfuită,

Se-ngemănează norii grei într-un covor asurzitor

Pe care zboară artificii, incendiind în zborul lor

Inimi umplute de dorințe, cu bătăi ca de dinamită.

 

Toate paharele sunt sus, niciun mesean nu e la masă,

Cu toții se îmbrățișează sub ploaia deasă de scântei;

În aer stă miros de struguri, de pește cald și de mujdei,

Dar fiecăruia-i e foame de timpul ce în urmă-l lasă.

 

Se învârte veșnic roata; pâinea, iată, a dospit –

A dospit și anul nostru, iar noi ne-am pierdut petale,

Însă chiar de floarea noastră s-a uscat mergând pe cale,

Nici măcar o aventură n-a ajuns la bun sfârșit.

 

Pușcă petarde-n vârf de deal, se aud chiote și cânturi,

Iar noi avem în mâini steluțe sau, poate, un pahar cu vin…

E trist când pleacă iar din gară un tren de amintire plin,

Dar un tren nou, îmbietor, apare-n zori cu noi avânturi.

                                                                              T.

Saluuut!! Cu noi și proaspete avânturi ne pregătim și noi să depășim granița dintre 2018, al cărui sac este deja arhiplin de experiențe, și 2019, noul an, care vin cu un sac gol-goluț, dar plin de promisiuni.

Anul trecut, exact pe vremea asta, spuneam că nu vreau să îmi propun prea multe lucruri pentru anul care urma. De pildă, pentru blog îmi propusesem să scriu 50 de poezii, cu articolele aferente. Desigur, am eșuat lamentabil. Așa că am decis că cel mai sănătos lucru este să nu planific absolut nimic, ci să las toate lucrurile să se desfășoare de la sine și să sper că va ieși bine.

Dacă e să mă gândesc acum, poate că nu am călătorit cât aș fi vrut. Poate că nu am făcut suficiente lucruri noi și incitante. Poate că nu am citit cât aș fi vrut și, cu siguranță, nu am scris nici pe jumătate cât mi-am propus. Poate nu am dansat în fiecare seară, chiar dacă ador să dansez. Poate că nu mi-am lăsat prietenii să mă ajute în momentele de cumpănă, făcându-i să creadă că ei sunt vinovați pentru comportamentul meu. Poate am fost prea impulsivă și jignitor de sinceră. Poate am fost complet lipsită de subtilitate și diplomație. Poate am muncit prea mult sau prea puțin. Poate sunt o persoană a extremelor. Poate am râs din toată inima, sau poate am plâns râuri de lacrimi. Poate am luat decizii potrivite, sau poate nu. Poate am făcut alegeri sănătoase sau, din contră, poate am declanșat un haos. Poate că nu am oferit destul de multe altora. Poate nu mi-am oferit destul de multe mie însămi. Da, se poate. Orice este posibil. Dar fiecare dintre alegeri mi-a aparținut și m-am bucurat de fiecare pas efectuat pe cărarea anului 2018. Sunt extraordinar de recunoscătoare pentru oamenii din jurul meu, alături de care urâtul e un pic mai frumos și greul un pic mai ușor, pentru toate experiențele trăite, fie ele pozitive sau negative, și pentru dragostea și ajutorul necondiționat pe care Dumnezeu mi le-a demonstrat iar și iar și iar, neobosit.

Așa că asta îmi doresc și mai departe, în 2019. Asta doresc tuturor oamenilor dragi și asta îți doresc și ție: să treci prin orice eveniment neprevăzut cu un zâmbet lipit de față, să nu fii niciodată cu adevărat singur, ci să ai alături oameni de nădejde, care sunt pregătiți să îți ofere sprijin, căldură și iubire, să nu îți pierzi speranța nici în cele mai întunecate și disperate momente, să îți iasă planurile, măcar în când în când, iar dacă nu îți ies, să realizezi că nu există nimic de pierdut pentru cei care încearcă, să fii pregătit să îți deschizi inima și să primești tot ce va veni cu seninătate, pace, bucurie, înțelegere, răbdare, toleranță, dragoste, blândețe, înțelepciune și, mai ales, credință.

Un an nou cââât mai fericit și la mulți, mulți înainte!