De ce te cerni?

De ce te cerni, iarnă frumoasă?
De ce te cerni, de ce te cânți?
De ce cu furie viforoasă
Spre tot orașul te avânți?

De ce dai iama-n bietul soare
Și-i retezi razele cu ură?
De ce ștergi lumea de culoare,
De ce-i furi ultima căldură?

Tu iei căldura de afară
Și-o pui în suflete de om?
Oprești lumina ce coboară
Și o agăți pe ram de pom?

Tu ești regina ce dezbracă
Copacii verzi, de-i lasă goi?
Mâinile tale pot să facă
Fulgi luminoși, din stropi de ploi?

Tu transformi lacul în oglindă,
Ca să îți vezi albastra față?
Plapuma ta stă să cuprindă
Orașul, dis-de-dimineață?

Cine ești tu, iarnă frumoasă?
De ce te cânți, de ce te cerni?
De ce cu furie viforoasă
Peste tot satul te așterni?

De ce vor ochii tăi să ardă
Cu-atâta foc un sat sărman?
Căci tu-ți cerni încă o zăpadă,
Iar noi ne cernem înc-un an..

Oare-ți ard ochii de iubire,
Oare tot viforul ți-e cânt?
Până mi-i da, iarnă, de știre,
Eu am să cred ce-mi stă în gând.

T.

Saluuut!

Zilele acestea s-a deschis sacul cu povești pe strada mea, serios. De când a început să ningă, inima mea se simte captivă într-un ciob de copilărie. Dar… Poate că nu ar trebui să spun captivă, deoarece nimic nu mă ține legată, nu am nicio opreliște. Din contră, mă simt liberă cum nu am fost de multă vreme, ca un cățel scăpat din lesă, ca o pasăre care s-a strecurat printre barele coliviei. Mă simt ușoară ca un fulg. Și veselăăăă… de nici nu pot să-ți închipui.

Mi-a început vacanța și munții de omăt de afară mă chemau, pe de-o parte, să mă bucur de magia pe care o răspândesc, dar mă făceau, pe de cealaltă parte, să mă cuibăresc mai bine în plapumă și să mă răsfăț cu o ciocolată caldă, ascultând colinde. În marea parte a timpului, cea de-a doua intenție era câștigătoare. Totuși, într-o seară, ce m-am gândit eu? Ce-ar fi să urc niște străduțe în pantă, să ajung într-un campus universitar prin care nu călcasem în ultimii 5 ani de zile și să ajung la un supermarket din zona respectivă, să-i investighez ofertele de Crăciun. Buuuun.

Zis și făcut. Am ieșit afară – ger. Mi-am strâns mai bine fularul în jurul gâtului, l-am înfundat în geacă și mi-am tras căciula biiine de tot peste urechi. Așa. Parcă mi-am mai făcut un pic de curaj. Ninge. Ar trebui să-mi deschid umbrela, zice o voce din mintea mea. Darrr, zice altă voce, ninsoarea nu e ploaie adevărată. Și, în plus, îmi vor îngheța mâinile pe mâner. Ba, mai mult, voi avea probleme în a mă concentra asupra picioarelor și a-mi ține echilibrul. Da, corect, logică ireproșabilă. Nu deschidem umbrela. Iarăși bun.

Cranț cranț cranț. Primii trei pași. Cranț cranț cranț. Următorii trei. Știi cum e? La început, ninsoarea așterne pe trotuare o pătură groasă, pufoasă, uniformă. Și apoi încep oamenii să facă potecă. Dar nu orice fel de potecă. Nuuuu. Nu este o potecă dreaptă, cum ai crede. Este o potecă făcută de două picioare și, ca și orice potecă făcută în zăpadă care se respectă, are doi versanți, unde au tot călcat bocancii, și o muchie, fix în mijloc. Nu știu în ce moment poteca încetează să devină un loc de trecere și se transformă într-un exercițiu de echilibristică, însă te asigur că o face. Și asta e numai în ziua întâi. După un timp, muchia se mai tocește și ai crede că fundul și genunchii îți sunt în siguranță. Ei, ghici ce! Nici vorbă. Pentru că neaua se șlefuiește, devenind lucioasă și prietenoasă numai cu săniile și încălțămintea super antiderapantă. Așa. Și am pornit eu pe potecile astea, mergând mai degrabă prin zăpada până sub genunchi decât pe versanții lor care îmi dădeau palpitații și pusee nedorite de adrenalină, cu pași mititei, ca de pinguin. După aproximativ jumătate de oră, poate 45 de minute să fi fost, am ajuns în campusul respectiv. Atunci m-a lovit.

Dacă până acolo îmi înjuram în minte inițiativa și dădeam din mâini ca un elicopter transpirat, încercând să nu fac cunoștință cu zăpada galbenă, după ce am intrat pe poarta campusului am uitat brusc tot ce îmi era în minte. Era ca și cum s-ar fi depus omătul peste o fotografie sepia. Așa erau luminile, gălbui și fade, iar fotografia era amintirea mea. Ningea cu fulgi mari, iar fulgii de adunau într-un aluat numai bun de modelat. Așa că asta și făceau oamenii. Era pliiin de oameni de zăpadă. Trebuie să vezi cu ochii tăi ca să îmi înțelegi fericirea. Colo, doi oameni de zăpadă care se țin de mâini, aici un om de zăpadă cu abdomen cu pătrățele, dincolo un om de zăpadă cu căciuliță de magician, lângă cămin un cățeluș din zăpadă, pe un balcon de facultate un șoricel uriaș din omăt. De jur-împrejur, pe copaci și pe ferestrele căminelor, erau atârnate instalații cu beculețe albe sau aurii, iar peste toate acestea pluteau colindele izvorâte din difuzoarele campusului, completând atmosfera de vis. Nu, nu de vis. De poveste. De. Poveste.

Locuisem acolo un an întreg. Da, e puțin raportat la o viață de om, însă nu a fost orice an. A fost primul meu an de studenție. Primul și cel mai greu. Acolo am dat piept cu lumea de afară. Acolo am învățat cum să mă descurc cu un oraș nou, cu facultatea, cu gătitul, cu economiile, cu spălatul hainelor, cu programările… Am învățat să mă descurc cu toate lucrurile practice dar, mai ales, am învățat să mă descurc cu mine însămi. Eram singură de tot. Aveam colege străine de cameră, colegi străini de grupă, colegi străini de serie, colegi străini de an. E foarte incitant să începi să scrii pe o filă complet albă, însă te poate destabiliza destul de tare. Nu vreau să înșir aici toate sentimentele mele din primul an, pentru că au fost prea multe și prea variate ca să le arunc într-o doară la un final de articol. Tot ce vreau este să îți spun cât de mult înseamnă încă locul acela pentru mine. Cred că oricât de mult timp ar trece, niciodată nu uiți un loc pe care l-ai numit „acasă” o vreme.

Oricum, mi-am hrănit dorul în ziua aceea. L-am mai alinat. Poate, pe de-o parte, l-am mai alimentat, dar mă bucur că am făcut-o. Nu vreau să uit frumusețile pe care le-am văzut și le văd, de când cu zăpada. Am spus într-o zi că mi-ar plăcea să îmi închid imaginile în ochi, ca și cum le-aș prinde într-o oglindă care le reflectă. Din păcate, nu se poate. Dar se poate să le închid în minte și să le păzesc cu grijă, stivuite în cutiuțe cu eticheta de amintiri. Chiar dacă se estompează ușor în timp, tot mi se încălzește inima când mă gândesc la ceva drag, tot am lacrimi în ochi când îmi amintesc ceva trist, tot izbucnesc în râs când mă gândesc la ceva hazliu.

Așa că mi-am făcut cumpărăturile, m-am întors ca un pinguin și, cu mare grijă, mi-am așezat încă niște cutiuțe pe rafturile minții. Le păstrez pentru zile mai calde. 🙂

Îți doresc și ție o iarnă extraordinară în continuare, din care să înhați o mulțime de experiențe și să le transformi în amintiri!

Reclame

6 gânduri despre „De ce te cerni?

Adăugă-le pe ale tale

  1. E minunată câte o astfel de întoarcere în timp, pentru a revedea locuri spre care te îndeamnă inima. Iar dacă reîntâlnirea cu un astfel de lăcaș se întâmplă să fie atât de frumoasă și luminată ca a ta, inima tresaltă de bucurie. La un astfel de loc îmi stă și mie gândul, de câteva decenii, dar n-am curajul să-l vizitez.
    Crăciun fericit, dragă prietenă! 🙂

    Apreciază

  2. Aş învăţa poezia ta, poate fac iarna să se întoarcă, că fix acum s-a gândit să plouă şi s-a dus zăpada cu totul…
    Cred că purtăm cu toţii în suflet un astfel de loc la care ne întoarcem cu teamă, cu bucurie sau nu avem curajul încă să ne întoarcem…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: