Unde-am să te întâlnesc?

Unde-am să te întâlnesc?

 

Sub caisul din livadă,

La apusul unui soare?

Lângă omul-de-zăpadă

Sau, mai bine, lângă mare?

 

Într-un colț de curte veche?

Printre tufe de afine?

Într-un glas dintr-o ureche?

Unde am să dau de tine?

 

Într-un zâmbet de bunică?

Pe o pagină de carte?

Sau în torsul de pisică?

Unde ești? În care parte?

 

În laleaua din grădină?

Într-o doină de jale?

Într-un zumzet de albină?

Când o să-mi apari în cale?

 

Printre picurii de ploaie?

Într-un cântec, într-un nume,

Printre vorbe mai vioaie?

Care-i locul tău în lume?

 

În lucirea unor râuri?

Lângă un arcuș de vioară?

În suplețea unor brâuri?

Sau…pe-o piatră funerară?

 

E o lume-atât de mică,

Dar atât de largă-mi pare

Încât stau să mă gândesc

Cu uimire și cu frică,

Cât timp am să rătăcesc

Până când, din întâmplare,

Lângă tine-am să opresc.

          T.

Saluuut! Chiar dacă poezia nu este inspirată din ceea ce voi povesti în cele ce urmează, mi se pare că este destul de nimerită aici. Decizi tu cât de nimerită, la final. 🙂

Abia acum, în ultimul an de medicină, am trecut prin prima mea gardă de noapte. Nu știu dacă ăsta e un lucru rău, având în vedere că peste un an va trebui să fiu complet pregătită să fac față oricărei urgențe survenită pe durata gărzii mele și încă nu am avut parte de niciun fel de antrenament în direcția asta, sau un lucru bun, gândindu-mă că am scutit atâtea persoane de agresivitatea mea izvorâtă din privarea de somn. Sindromul somnoroasei irascibile, știi tu.

În mod curios, nu am agresat pe nimeni. Ba mai mult, am apreciat fiecare minuțel din noaptea respectivă. Bine. Mint. APROAPE fiecare minuțel. Treaba e că am învățat multe lucruri noi. Am văzut cum se naște un copil. Am văzut ce înseamnă, cu adevărat, să devii mamă. Să fii femeie. Nu cred că e cazul să înșir ce a ieșit, pe unde a ieșit, ce a curs, de unde a curs, ce s-a rupt și pe unde s-a rupt. Asta e partea urâtă. Dar, știi, are farmecul ei. În timp ce corpul femeii cuprinsă de durerile nașterii se demonta sub ochii mei, se construia, membru cu membru, trupul unei ființe noi. Una plină de potențial. La piciorușele sale rozalii și minuscule se întind toate posibilitățile.

Poate băiețelul acesta va fi medicul care mă va opera de cataractă la bătrânețe. Poate va fi cel care îi va frânge inima fiicei mele. Poate va fi cel care îmi întinde un pliant pe stradă, în timp ce eu vorbesc precipitat la telefon și îl alung cu un gest furios al brațului. Poate va fi șoferul de taxi care mă va conduce spre aeroport, în momentul în care decid să fug de toți și toate. Poate va fi omul care va descoperi tratamente de care nimeni nu a auzit vreodată sau laturi nebănuite ale fizicii cuantice. Poate va fi un pion esențial al instaurării păcii și armoniei mondiale. Poate va fi chipul de pe ecranul televizorului, vorbind despre supraviețuirea în condiții vitrege și inspirând milioane de suflete. Sculptor, avocat, poet, cântăreț, dansator, informatician, astronaut, genetician, farmacist, confecționer, inginer, lăcătuș mecanic, constructor, fotomodel, fotograf, somelier, ospătar, jurist, profesor, preot, chitarist, vânzător, manager, economist, cerșetor, bolnav, mut, orb, surd… Mogâldeața de 3700 de grame și 52 de centimetri din fața mea poate fi absolut orice și poate scrie istorie într-o mie de feluri. Toată cartea vieții  lui e goală, iar eu am fost martoră la alegerea titlului.

Am fost martora unui miracol.

Încerc să nu uit, însă, că miracolul nu se termină în momentul în care venim pe lume. Nici gând. Abia atunci începe. Pe măsură ce creștem, lăsăm în urmă fărâmituri din el. Devine miracol fiecare sentiment, fiecare loc, fiecare persoană, fiecare moment, fiecare obiect pe care îl atingem. Inclusiv o noapte de gardă, în care o studentă se cuibărește pe o canapea roasă de vreme sub cerul înstelat, zărit prin geamul murdar al mansardei unui spital, încercând să își adoarmă, măcar pentru un ceas, mintea plină de imaginea unui miracol nou-nouț.