Și nu mai este vară

Se pierde-ncet lumina, se pierde și dispare,

Alunecă sub umbra din ce în ce mai mare

Ca un actor boem, strivit sub grea cortină,

Ca un soare împins de noaptea mult prea plină

Sub linia de-orizont… Iar noi, plini de mirare

Vedem că nu-i actor, vedem că nu e soare, vedem că nu-i lumină.

 

I-o noapte ce zvâcnește a poftă de furtună,

I-o vreme care-n vuiet de vânt furios adună

Suflete ce zvâcnesc a poftă de-aventură

Și oameni ce iubesc și râd fără măsură.

Sub cerul tulburat ne ținem toți de mână

Și nu ne trece pofta, nici nu ne stinge ploaia, nici somnul nu ne fură.

 

Ne legănăm în valuri, sub crengi de aur moale,

Pășind desculți pe cuprul ofilit de pe cale,

Ne poartă glasul cald al corzii de chitară

Să uităm toți ce vise sau hăuri ne separă,

Și să aprindem inimi cu mâinile-astea goale,

Căci totul e iubire, și totul este cântec, și nu mai este vară.

                                                                                        T.

Saluuut!

Nu este un secret pentru nimeni că toamna mă însuflețește. Nu știu de ce. Poate pentru că, într-o anumită măsură, mă identific cu ea. Versatilă, spontană, ceva mai rece și, totodată… ceva mai caldă. Te îngheață cu un vânt geros ivit parcă de nicăieri, te spală cu o cascadă de picături izbitoare, obligându-te să îți baricadezi tricourile și săndăluțele pe rafturile cele mai de sus ale dulapului. Iar apoi, când crezi că te așteaptă trei luni de dezolare și nefericire, te lovește și mai tare. Cu lumină. O lumină mai puternică decât poți vedea în orice alt anotimp, izvorând din soarele care se zbate să dovedească tuturor că încă mai poate, că încă nu e învins, că încă e regele absolut al dimineții, al prânzului și al serii, dar și din cerul cu tente portocalii-albicioase sau gălbui, sau până și din frunzele strălucitoare care desenează flăcări pe ramurile copacilor și la picioarele trecătorilor.

Pe nesimțite, în mijlocul începutului de frig, te trezești învăluit de căldură. În mijlocul antipatiei profunde pe care o simți, poate, față de toamnă, se naște un sâmbure de simpatie. Și n-ai ce face. Așa e ea. Vine să își facă treaba, vine să schimbe lumea, să-i îmbrace trupul, să-i picteze pădurile, să-i răvășească apele, să îi îmbrățișeze munții, să-i hrănească locuitorii. Vine să o facă mai bogată. Cu temperamentul ei vulcanic și impulsiv, își face loc încet-încet în viața ta. Te cucerește iremediabil.

Înainte, când eram copil și fiecare avea o preferință clară în privința anotimpurilor, eram convinsă că toamna nu e pentru oricine. Toamna era pentru mine și gata, pentru că mie îmi plăcea. Despre restul nu puteam să spun nimic. O vedeam ca pe un întreg. Anul era ca o pizza gigantică, împărțită în patru felii apetisante, iar eu aveam dreptul să spun că numai una era favorita mea, iar restul nu erau la fel de gustoase, oricât de mult s-ar fi străduit bucătarii.

Acum, că am mai crescut nițel, analizez ceva mai atent ingredientele. Văd că pe felia numărul doi, chiar dacă nu îmi place la fel de mult în ansamblu ca și felia numărul unu, zace mai multă mozzarella, și… mie îmi place mozzarella de mor. Și că felia numărul trei este singura care are și ketchup pe ea, pe când felia patru are măsline negre, iar mie fix acum mi s-a pus pata pe ele. No. Acum ce ne facem?

Lăsând deoparte analogia cu plăcerea mea vinovată, acum privesc lunile tomnatice în întreaga lor complexitate și le admir fiecare caracteristică în parte. Și, zic, cine spune că nu îi place toamna DELOC, una din două: e copil sau minte. Dacă mă înșel, ești binevenit să mă contrazici. Îmi plac dezbaterile.*wink*

Până atunci, te las să te bucuri de jumătatea de toamnă rămasă și îți propun să fii mai atent la ce se întâmplă în jurul tău în fiecare zi. Ai putea găsi în fiecare frunză câte o bucurie, în fiecare strop de ploaie câte un milion de motive de recunoștință. Numai în mâinile tale stă cheia spre o viață fericită.

În fond, nu știi niciodată ce aventură se ascunde într-o aparentă monotonie.