Școală de șoferi

Am demarat în trombă și-apoi am prins viteză

Ca să-mi opresc gândirea… Ce stranie antiteză!

Și-alunec peste zebre, vrând să te prind de mână,

Dar când te-ajung din urmă, apăs grăbit pe frână.

 

Oare de ce văd roșu, când ridici steagul verde?

De ce nu vreau să risc, când n-am nimic a pierde?

Te văd numai pe tine, deși sunt mulți pe cale…

Brusc, mă simt instabil, ca jocul de pedale.

 

De ce nu am curaj să te sărut sub lună,

Când tu ai năvălit în zori, ca o furtună,

Ca un pieton distrat ivit de nicăieri?

Cu tine, viața-mi pare… o școală de șoferi.

                                                       T.

Saluuut!

Ghici ce s-a întâmplat! O groază de lucruri, de fapt, dar am să mă concentrez doar pe partea care va fi exploatată în acest articol. Deeeeci, pe scurt, am trecut prin zilele libere ca un fulger și am izbutit cu succes să îmi pic examenul practic al școlii de șoferi.

Dacă e un dezastru? Nu, categoric.

Dacă e un capăt de lume? Nici vorbă.

Dacă este o dramă? Nici pe atât.

Doar că… Nici nu m-a făcut să mă simt grozav.

Dacă vei ajunge să mă cunoști măcar puțintel, vei observa că nu am parte de prea multe eșecuri, motiv pentru care îmi e groaznic de teamă de ele. Nu spun asta să mă laud, nici să aplaud mărinimia destinului. Eventual îmi laud obiceiul de a munci neobosit și aplaud mărinimia lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt responsabile pentru reușitele mele. Îmi pun fundul serios la treabă când e de muncit și nu mă opresc până când mi se pare că am dat 200% pentru ca acea treabă să iasă cât de bine se poate. De aici încolo, Dumnezeu preia frâiele. Și… facem echipă bună. 🙂

No, să mă întorc la condusul meu. Și aici am muncit, promit! Nu am dat 200%, dar am tras de mine suficient de mult încât să pot spune că am făcut tot ce am putut.  De ce nu am dat 200%, mă întrebi? Păi, hai să îți spun. Pentru că, pur și simplu, nu îmi place. Sau, cel puțin, am pornit cu ideea că detest mașinile și voi detesta condusul , idee de care nu am reușit să mă dezbar în totalitate pe parcursul orelor de șofat. Și știi ce? Dacă nu îmi place ceva, nu îl pot învăța ușor. Și pace bună.

Buuuun. Dar nu e niciodată atât de simplu, nu-i așa? Păi nu, nu e. Pentru că uneori TREBUIE să faci și lucruri care nu îți plac. Da, de aceea m-am înscris de la bun început, pentru că TREBUIE. Nu am avut niciodată în viața asta în minte ideea că aș putea trăi fără școala de șoferi.  Că picioarele adulților nu sunt încorporate în pedalele mașinilor.

Ei bine, acum o am. Amuzantă situație. Pentru că de acum nu mai am de gând să dau înapoi. Chiar dacă sunt terifiată de următoarele eșecuri, sunt și mai terifiată de renunțare. Niciodată nu am zis pas unei provocări, așa că am să mă războiesc cu șofatul ăsta până când îi voi veni de hac. Mai precis, până când nu voi da cu spatele până nimeresc brăduții de decor (ups!).

Până atunci, îți las aici gândurile și sentimentele mele din ultima vreme, îmbrăcate în conotații pozitive  și stivuite într-o poezie care sper să îți placă suficient de mult încât să îți pui sufletul pe culoarea verde din ce în ce mai des. 🙂