Vacanță

Se scutură pe frunze rouă,

Se scutură și pleoape-nchise

În timp ce brațele-amândouă

Se-ntind dup-un crâmpei de vise,

S-amâne dimineața nouă.

 

Trec zilele ca-ntr-o poveste,

Un ceas e-o lună, luna-i an,

Și-apune soarele prin creste

Peste un zâmbet năzdrăvan,

Căci din vacanță mult mai este.

 

Acum e vremea să țeși stele

În catifea de cânt de greieri,

Acum, când nu știi zile grele,

E vremea munții să-i cutreieri,

Să zbori pe mări, cu vântu-n vele.

 

Să vezi lumina-n orice clipă,

Să le găsești la toate rost,

Căci clipele se scurg în pripă,

Se duc ca și cum n-ar fi fost

Și e păcat să faci risipă.

 

Se scutură pe frunze rouă,

Semănând fir de speranță;

Se sparge-un colț de nor și plouă

Peste zori tineri, de vacanță –

Te-așteapt-o zi, o viață nouă.

                                                   T.

Saluuut!

Am lipsit cam mult, nu-i așa? Poate tu nici măcar nu ai observat, însă mie tare mi-au lipsit cuvintele! Acum, primul meu impuls este să explic pe unde am fost și ce s-a întâmplat, ca să înțelegi de ce nu am scris, dar… știi ce? Am să mă abțin, pentru că am descoperit ceva mult mai important: că mă scuz prea mult și trăiesc prea puțin.

Da, bine. Timpul trece pe nesimțite. Ai impresia că într-o lună poți să urci până pe Marte de trei ori și să cobori la loc, victorios. Că poți să citești două milioane de cărți și să scrii tu, la rândul tău, o trilogie SF și câte două poezii pe zi. Că poți să stai și să pălăvrăgești cu mama, să mergi să conduci cu tatăl tău, să îți ajuți bunica la cumpărături, să joci cruce cu bunicul tău, să ieși cu prietenii tăi, să vorbești la telefon cu colegii plecați în străinătate și să te uiți la un film cu logodnicul tău. Toate astea. În. Fiecare. Zi. Și că îți rămâne pe deasupra și niște timp pentru tine, să asculți o melodie, să mergi cu bicicleta până în pădure, să îți cumperi un tricou, să pictezi un portret.  Și asta fără a lua în considerare că trebuie, din când în când, să mai și dormi. Ne propunem să îndesăm lucruri care ocupă cam 40 de ore în sărmana noastră zi și suntem frustrați de nu se poate atunci când vedem că nu realizăm mai nimic. Sau… Numai eu sunt așa?

Oricum, ideea e că atunci când fac prea puține lucruri, tind să găsesc scuze. Mă ajută să mă adun și să am impresia temporară că nu este vina mea și a organizării mele teribile că totul merge prost. Când este facultate, spun că nu reușesc să îmi fac timp prea mult pentru ce mi-am propus tocmai din cauza facultății. Acum, când e vacanță, îmi vine să dau vina pe vacanță pentru faptul că mi-e timpul ocupat în alte moduri. Și, ghici ce! Fie iarnă, vară, toamnă, primăvară, zi, noapte, cald, frig, facultate, vacanță, zi de muncă sau concediu, tot aș găsi scuze pentru orice nu izbutesc să aduc la bun sfârșit.

Pot să ridic din umeri cât vreau, pot să mă învârt în jurul cozii până poimâine. Ăsta e adevărul adevărat: m-am obișnuit să indic spre orice vinovat nevinovat îmi e la îndemână, în timp ce degetul meu arătător ar trebui să se îndrepte fix spre mine. Și tu ești primul în fața căruia am recunoscut asta vreodată.

Scriind, mă cunosc din ce în ce mai bine pe mine însămi, iar asta mă ajută să fac schimbări foarte binevenite. De pildă, acum înțeleg că ar trebui să îmi propun mai puține lucruri. Să cer un piiiicuț mai puțin de la mine. Perfecționismul ajută, dar poate fi foarte distructiv atunci când scapă de sub control. Uneori e necesar să dai drumul ușor hățurilor și să te lași purtat spre locuri noi și uimitoare. Viața e în bucuriile mici, iar bucuriile mici se ascund, cel mai des, în spatele spontaneității.

De aceea îți aduc în față o poezie despre vacanță. Pentru prima oară în ultimul timp, nu dau vina pe nimic, ci aleg să elogiez această perioadă atât de dragă tuturor. Aleg să mă bucur de copilăria care îmi crește în inimă zi de zi și să împart fericire și zâmbete cu oricine vrea o porție. 🙂

Sper să faci și tu la fel și să ai o primă lună de toamnă cât mai rodnică și colorată!