Luna

„Frumoasă ești ca luna însăși, în toată măreția ei!”

Mi-a spus, fără să-ntreb nimica, privind pierdut în ochii mei.

„N-ai tu, băiete, alte fete, pe care vorba-ți să le-mbete?”

„Ei și tu, le-aș da pe toate pentru ale tale plete,

Că de cați în lumea-ntreagă, tot pământul de-nconjori,

Nu găsești pe nicăierea păr ca părul tău bălai.”

„Așa deci, le-ai da pe toate, deci cu toate-n juru-ți stai;

Și în jurul meu, vezi bine, sunt o groază de feciori;

Spune-mi tu pe lângă dânșii ce-ai în plus, că-n minus… ai.”

 

„Îți place să mă scoți din minți și să mă vezi ca pe-un nebun,

De-ți spun că îmi e drag de tine, să știi că nu degeaba spun!”

„Ești un actor desăvârșit, dar piesa a cam luat sfârșit.”

Din brațele-i m-am tras degrab`, c-obraz fierbinte și roșit,

Și-apoi, privind pe sub sprâncene, l-am certat jucăuș și-ncet:

„Nu-ți arde ție de iubit! Nu vezi că faci să-mi fie cald?”

„Of, taci și lasă-mă o clipă în privirea-ți să mă scald,

Că de ea nu mă cuprinde, sunt cuprins doar de regret,

Așa cum tu ești strâns cuprinsă de al fustei palid fald.”

 

„Îți dau privirea, ce mă costă? Îți dau și vorbe, flori de tei,

Îți dau și timp.. Cât o fi ceasul? Ți-am dat de toate, ce mai vrei?”

„Te vreau pe tine, azi și mâine, și-apoi întreaga săptămână!”

M-a apucat subit de mână, privindu-mă ca pe-o stăpână,

Și mă strângea cu foc și pară, în caz că aș fi vrut să scap;

„Te vreau pe veci, frumoasa mea, să-mi stai de-a pururea la piept!

Că te-ndoiești de tot ce zic e cât se poate de nedrept.”

„Nu crezi că, poate, vinul roșu ți s-a urcat ușor la cap?”

 

S-a încruntat furios la mine, cu ochii galbeni de văpaie –

„N-auzi ce spun sau faci voit? Îmi pare că tu vrei bătaie.”

Eu brațele-am încrucișat și o sprâncean-am ridicat:

„Dar cine să mă bată, oare? Că nu văd în jur bărbat,

Ești doar tu, dară pe tine și cu stânga toți te bat.”

„Ce, sunt slab, zici tu de mine? De-asta nicidecum nu-ți plac?

Uite-aici, ce mușchi, ce forță! Nu găsești ca mine-n sat!

Din prea multele buclucuri, cum crezi, lună, c-am scăpat?”

 

„Habar nu am cum ai scăpat, dar tare mult mi-ar fi pe plac

Să mă înveți să știu și eu: să scap de tine… cum să fac?”

Mă prefăceam indiferentă și încercam să-l văd turbat,

El doar zâmbea pe sub mustață și ca răspuns… m-a sărutat.

„Vrei să mă-mpingi cât mai departe, dar tot mai mult îmi faci avânt;

Crezi că nu cunosc de ce? După Ion prea mult ai plâns…

Dar eu-s Ion? Nu mă vezi bine? Ca și mine cin’ te-a strâns?

Pân’ te-a strânge Ion așa, eu nu cred niciun cuvânt.”

                                                                                             T.

Saluuut!

Astăzi m-am jucat cu tachinări și flirturi. M-am distrat copios scriind poezia asta și sper să te binedispună și pe tine la fel de mult.

Treaba e că îmi era tare dor de simplitatea relațiilor din trecut. Rectific: îmi ESTE. Nu știu tu, dar eu, văzând și auzind despre diferite povești, situații și experiențe, îmi spun tot mai des că ceva s-a stricat iremediabil la rotițele mecanismului comunicării interumane.

Nu este permis să îți spui opinia, fără a fi contracarată cu agresivitate.

Nu este permis să îți susții principiile, fără a jigni populația care nu le împărtășește.

Nu este permis să dai cu „seen” pe orice rețea de socializare, pentru că interpretarea interlocutorului este catastrofală.

Pe același considerent, nu este permis să nu răspunzi la telefon/mesaj în primele cinci minute (dacă ții la viața ta).

Nu este permis să ieși în oraș și să nu afișezi locația și „starea” pe facebook, ca să te asiguri că orice asasin te poate găsi cu ușurință ( mai în glumă, mai în serios, ți-aș spune câteva povești despre treaba asta… poate în alt articol, că ăsta e destul de lung deja :D) și că oamenii nu au niciun dubiu când se întreabă dacă ești în Narnia și dacă te simți ca un curcubeu vorbitor.

Nu este permis să lipsești de la festivalurile și petrecerile distribuite pe rețelele de socializare, ca să nu fii etichetat ca un Grinch.

Iar dacă totuși te prezinți, este categoric interzis să nu te faci mangă și să tragi câteva pufuri din ceva rulou cu iarbă, ca să demonstrezi că ești „de gașcă”, că poți să te distrezi și că nu ai nevoie de un pat pe care să dormi, dacă e disponibil un șanț.

Câte și mai câte exemple pot fi date în această direcție…

Am exagerat în unele porțiuni, nu vreau să generalizez sau să etichetez. Am expus pur și simplu situațiile cu care m-am întâlnit eu de-a lungul timpului fie personal, fie indirect. Am fost presată de anturaj, am fost pusă la colț dacă nu m-am conformat noului „normal”, am făcut și fac parte din generația internaută. Că mă citești aici este cel mai elocvent argument pentru asta.

Totuși, în pofida acestui lucru, îmi mențin opinia de mai sus. Ceva s-a pierdut pe drum. Și nu știu dacă eu am cunoscut cândva acel ceva, dar îmi e dor de el de numa`.

No bine. În altă ordine de idei, tu ai ceda flirturilor de felul celor de mai sus? Cât de mult trebuie să muncească o persoană până sa-ți câștige simpatia?

Ți-e mai comod să comunici față în față sau pe internet?

Ție nu îți e dor de simplitatea și ingenuitatea comunicării de odinioară? Și dacă da, cum crezi că am putea să o recâștigăm?