Sunt ca mama…

Îmi stai pe gânduri pururi, ca o năframă caldă

Și-mi străjuiești intrarea în inima rănită,

Căci pentru orice rană, iubirea ta-i pomadă

Ce vindecă și spală, măicuța mea iubită.

 

Te-ai dus prin sărăcie, prin certuri și ocară,

C-un sac de griji și lacrimi trântit pe al tău spate,

Dar nicăieri în lume mai dragă n-o să-mi pară

O altă sărăcie, căci tu mi-ai dat de toate.

 

Atâtea sacrificii, ca să mă faci om mare,

Să mă îmbraci ca luna, când haina ta e roasă…

Ți-ai da fără răgaz și ultima suflare

Dac-ai putea prin ea să mă faci sănătoasă.

 

Atâtea-ți datorez! Oare-oi putea vreodată

Să îți arăt ce mare iubire-ți port în mine?

Sau să îți fac viața un pic mai minunată?

Sau să te fac să crezi în speranță și bine?

 

Sunt întrebat-adesea: de ce sunt curajoasă,

Cum reușesc într-una să îmi înlătur teama?

Cum de sunt înțeleaptă, aprigă și frumoasă?

Iar eu râd printre lacrimi și șoptesc: „Sunt ca mama…”

                                                                                   T.

Numai mie îmi vine câteodată să fug de toți și toate? Nu? Mă gândeam eu. Dar numai așa, câte un pic. Alteori, din contră, îmi vine să fug spre toți și toate, să trag viața în piept și să absorb cât de multe pot din prospețimea care mă înconjoară.

Da` uite că acuma mi-a venit să fug. Câteva săptămâni, m-am simțit sufocată de lucurile care în general îmi aduceau bucurie. Ai pățit și tu? Sunt eu ciudată? Posibil. Oricum, să știi e de-a dreptul terifiant.

Cum am scăpat de perioada asta?

Încă o dată, cuvintele m-au ajutat. Am redescoperit că, atunci când nimeni nu reușește să mă înțeleagă, nici chiar eu însămi, paginile albe ale unui caiet sunt brațele cele mai primitoare spre care pot alerga. Mi-am amintit că până și atunci când nu îmi pot face ordine în minte încât să explic prin ce trec, odată ce pun mâna pe un instrument de scris, gândurile mi se ordonează în mod miraculos în șiraguri perfecte. Cuvintele mă ajută să mă regăsesc. Să îmi evaluez mai critic problemele. Să găsesc soluții mai eficiente. Să mă cunosc și să îmi depășesc limitele. Să mă temperez. Să mă echilibrez. Practic, să fiu exact cine trebuie să fiu. Să fiu eu însămi.

Cuvintele sunt ancora mea, atunci când plutesc în derivă. Și ce e și mai grozav e că, datorită lor, am reușit să îmi regăsesc niște ancore mai vechi, dar solide ca niște stânci.

Una dintre ele este mama. Este ziua ei azi, iar eu nu aș putea fi mai recunoscătoare pentru că am avut parte de dragostea ei onestă și inteligența ei sarcastică încă un an!

Știi, de prea multe ori nu spunem oamenilor dragi ce simțim pentru ei. Cel puțin, nu direct. Nu zic că nu e bine să fim diplomați când vine vorba despre critici, însă atunci când vine vorba despre exprimarea afecțiunii sau a unor sentimente pozitive, cred că voalarea nu își are sensul. Merită. Oamenii aceștia, care îți oferă umărul când ai nevoie să plângi, mâna atunci când ai nevoie să te ridici de la pământ, sfaturi când ai nevoie de îndrumare, ascultare când ai nevoie să te descarci, răbdare când totul pare de neoprit, dragostea lor când te simți singur și părăsit… Ei merită să știe că sunt iubiți la rândul lor. Că sunt apreciați. Că sunt mai prețioși decât cele mai mari comori ale lumii pentru sufletul cuiva. Că un zâmbet se naște pe fața cuiva în fiecare dimineață pentru că ei există. Și, mai ales, că cineva se teme groaznic de tare să îi piardă.

Eu, una, i-aș spune lucrurile astea ei, mamei mele. Prietenei mele celei mai bune din lumea întreagă. Cred că azi e un moment bun. Dar, desigur, în fiecare zi este unul, nu?

Știu că nu-i plac dulcegăriile și că crede în dragostea demonstrată, nu vorbită, însă știu că inima ei s-ar bucura tare mult să audă cât de mult o iubește fiica ei încăpățânată și guralivă.

Deci, ce-ar fi să le spunem?

Hai să facem treaba asta. Tu și cu mine, hai să spunem măcar unei persoane ce înseamnă cu adevărat pentru noi. Hai să-i mulțumim că face parte din haosul nostru. Că ne face dezordinea un pic mai ordonată.  Nu trebuie să ne fie teamă să ne deschidem inima, atunci când e plină de iubire față de cineva. De momentul în care vom prea multe de spus, dar șansa se va fi pierdut pe veci… De acela trebuie să ne temem cu adevărat.

Tu ce crezi? Care e momentul potrivit sau calea ușoară prin care putem să ne deschidem inimile? De unde izvorăște curajul pentru un „te iubesc”? Cum îi faci pe cei dragi să își înțeleagă importanța, înainte ca timpul să se scurgă pe nesimțite?

Teoria este mai simplă. La practică mai a(ve)m un pic de muncit.

Eu zic să începem de azi. 🙂