Meșterul Manole

Legendele se nasc și pribegesc
Prin colțuri prăfuite de-amintire,
Dar oamenii cu drag le povestesc
Cu șoapte ambalate-n tăinuire.

Ne leagă ca pe un buchet de frați
Că-mpărtășim secrete neștiute
Transmise din străbuni, bunici și tați,
Prin mii de guri, inimi și minți cernute.

Ne prindem iute-n horă după Iele,
Fugim de-a valma când apar Strigoii,
Luptăm cu vrăjitoare și cu duhuri rele,
Ne tânguim și noi când plâng Moroii.

Ne-aventurăm cu Calul Năzdrăvan
În căutarea Păsării Măiastre,
Și de vre-un Zmeu ne șade paravan,
L-om arunca Luceafăr printre astre.

Cu pas de Căpcăun ne-ndepărtăm
De realitatea ce ne-mpovărează
Și-n prag de seară zi de zi visăm
Că Făt-Frumos din toate ne salvează.

Ți-aș spune de Uriași, de Vârcolaci,
De Samcă, Pricolici și Ursitoare,
Sau poate de Balauri fioroși și Vraci,
Te-aș învăța să zbori lin pe Zgripsoare.

E-o lume construită-n simplitate,
Când munca era câmp și câmpul hrană,
Iar între toți era fraternitate,
Împărțeau cânt și gând, poveste, rană.

Te-ntreb acum, omule, ce gândești,
De crezi că-și răceau gura de pomană –
Preferi ca un Manole în van să zidești
Sau să te lași zidit ca și o Ană?

                                                                   T.

Saluuut!

Am să las poezia asta aici ca o amintire dragă și veșnică (sau până internetul o ia razna și îmi face implozie blogul) a săptămânii trecute, când am avut infinita bucurie de a vedea cu ochii mei Mănăstirea Curtea-de-Argeș. Nu știu tu, dar personalitatea mea cerșește să călătorească și ochii mei imploră să fie hrăniți cu minunății, dar mintea, bugetul și permanenta lipsă de timp mă fac să trec nepăsătoare peste ochii imploratori și personalitatea cerșetoare. Și asta nu e bine. Nu e bine deloc.

De aceea mă presez constant să trec peste toate obiecțiile creierului meu și să fur zile de viață trăită la maximum, făcând fix ce vreau și ce îmi place. Și de ciudă.

Deci, mergi. Ieși afară. Vezi lumea. Nu neapărat Luxemburgul sau Tokyo, nu neapărat Sydney sau California, nu neapărat ceva din afara granițelor în formă de pește ale țării noastre. Dacă nu simți nevoia, nici măcar nu ieși din propriul oraș. Fiecare colțișor de lume ascunde atâtea promisiuni și atâta frumusețe! De fapt, știi ce? Poți să nici nu ieși din casă, dacă nu ești genul. Ideea e să acorzi timp pentru a-ți dezvolta pasiunile și pentru a te bucura, oriunde ai fi. Ce zici? Încerci? Promiți?

Buuun.

Cât despre poezie… Combină inspirația cu care m-am întors de prin Argeș cu una dintre pasiunile mele cele mai mari, respectiv folclorul românesc. Am turnat și un pic din dorul care îl port față de simplitatea de odinioară. Cred că am un suflet tare bătrân. 🙂

Legendele și miturile și poveștile, transmiterea prin viu-grai în ansamblul ei… Toate acestea au fost cernute și diluate enorm de timp și modelate de fiecare gură prin care au trecut. Mai mult, multe nu poartă în ele adevăruri, decât poate într-o esență foarte distilată. Atunci, m-am întrebat, care e folosul?

Mi-am răspuns tot eu.

Oamenii aveau dintotdeauna griji și ocupații epuizante, însă purtau în inimi atâta dragoste față de semeni, atâta iubire pentru natură și pământ, atâta noblețe, toate izvorâte din modul lor pastoral de a trăi. Mai mult, aveau vise și întrebări, imaginații nestăvilite și minți pure, care alergau după fantezii. Mâinile țăranilor au plămădit cândva aventuri fantastice și personaje uimitoare. Nu au adus în lume adevăr, dar au adus o formă unică de cultură. Și ne-au dăruit visare. Speranță. Credința că lucruri uimitoare pot să-ți sară înainte la orice colț.

Nu contează ce s-a pierdut. Contează ce a rămas.

Așa că eu prefer de mii de ori să zidesc în zadar ca Manole, văzându-mi cuvintele zburând în toate cele patru zări și dispărând în neant, deoarece nu am nicio idee unde aterizează. Sper ca oriunde ajung să dăruiască visare și iubire. Zidesc și zidesc, crezând cu tărie că, în final, chiar dacă acum nu se vede, ceva extraordinar se construiește treptat, iar acel ceva va dăinui pe vecie.