Nu crezi că e mai bine-așa?

Copil, zburdai pe culmi înalte,

Credeai că totu-l poți avea,

Dar viața te-a purtat departe –

Nu crezi că e mai bine-așa?

 

Îți era netezită calea,

Numai s-o urmezi trebuia,

Dar ți s-a bifurcat cărarea –

Nu crezi că e mai bine-așa?

 

Te-ai trezit trântit la pământ,

Umbrit de cea din urmă stea,

Dar ai fost pururi neînfrânt –

Nu crezi că e mai bine-așa?

 

Putere s-a născut în tine

Și dintr-o încercare grea

Ai stors ultimul strop de bine –

Nu crezi că e mai bine-așa?

 

Acum domnești pe culmi înalte,

E-o bucurie viața ta,

Căci ai ajuns cu greu departe –

Nu crezi că e mai bine-așa?

                                                T.

Saluuut!

Azi vreau să îți spun despre el. Despre S. Despre caracterul, dorințele și pasiunile lui și despre ce cuvânt a avut de spus soarta în ceea ce el planificase pentru sine.

S. a fost întotdeauna un boem. Un visător. L-am cunoscut în ziua examenului admiterii la liceu (au trecut mai bine de 10 ani deja??!). Înalt, deșirat, cu părul ciufulit, ochi albaștri și un skateboard în spinare, atrăgea atenția tuturor fetelor de pe sărmanul hol prăfuit. Dintre toate privirile care îl urmăreau, el a ales să o confrunte pe a mea. Poate pentru că nu era lacomă și interesată, doar curioasă. S-a așezat lângă mine pe… Aș fi spus bancă, dar adevărul-adevărat e că habar nu am pe ce anume stăteam, așa că refuz să te mint. S-a așezat lângă mine punct. Eram, desigur, stresată. Era aproape rândul meu.

S. a intrat în discuție cu mine. Nici nu mai contează ce a spus. Important e că mi-a distras atenția și mi-a deschis o portiță spre aventurile haioase și experiențele de neuitat cu care aveam să mă ciocnesc în anii următori.

Da, previzibil, am ajuns colegi de clasă. Timp de 4 ani am râs împreună, am trecut împreună prin toate bucuriile și dificultățile (minore, dacă stau să mă gândesc acum retrospectiv) pe care le  implică viața unui elev al celui mai prestigios liceu din oraș. Regina responsabilităților și Regele distracției. Ordine și haos. Doi poli opuși.

Și știi ceva? Pe lângă doi poli opuși, eram doi prieteni. Iar asta era grozav.

Personalitățile noastre extraordinar de diferite au ajuns la un moment dat pe un traseu comun: am decis că ne dorim același lucru pentru viitorul nostru, iar asta ne-a transformat în colegi de pregătire pentru o nouă admitere.

De aici începe partea interesantă, așa că pe mine am să mă las mai de-o parte.

Admiterea urma să fie din chimie și biologie. În timp ce la chimie totul mergea strună, S. scârțâia rău de tot cu biologia. Nu era un tip prea harnic, dar la chimie fusese întotdeauna sclipitor. Fără efort. Eu cred că adevăratele performanțe într-un domeniu pornesc de la oamenii aceștia, cu un talent deosebit la ceva anume. Nimeni nu știe de ce, dar e acolo. Darul tău. (Nu că munca asiduă nu ar conduce la rezultate similare, să nu mă înțelegi greșit! Eu sunt o militantă a conceptului de SUCCES=1%INSPIRAȚIE, 99%TRANSPIRAȚIE, dar startul e furat de cei ca S., care au deja 99%INSPIRAȚIE și muncesc mult peste acel 1% necesar. Înțelegi tu.)

Din păcate, chimia e chimie, dar nu face minuni de una singură. Datorită părții de biologie, S. a ratat admiterea la medicină în primul an, iar cărarea lui s-a depărtat de a mea.

Lovitura a fost grea, dar S. nu a renunțat. Următorul an, prietenul meu a continuat să se pregătească intens pentru a-și „lua revanșa”.

Nu a fost suficient.

Secera eșecului a lovit din nou, poate și mai acerb decât înainte. Nicio rază de soare nu s-a ivit pe cerul întunecat al lui S. Cel puțin, așa părea, deoarece, după cum întotdeauna am spus, atunci când se închide o ușă, întotdeauna se deschide o alta.

Ca să nu mai stea un an întreg pe tușă, gândindu-se la dezastrul creat și autointitulându-se un ratat, S. a decis să înceapă, provizoriu, facultatea de chimie. Știi tu noua modă – mulți dintre studenții care nu intră din prima (sau a doua, în cazul nostru) încercare la facultatea dorită, își aleg o facultate „de consolare”, ca să nu stea efectiv degeaba un an, ci să își mai muncească neuronii. O fi bine? O fi rău? Asta numai ei pot să spună.

Important este că în anul acela, S. a înflorit. Și asta e puțin spus! De atunci, înflorește continuu. Conduce organizații de voluntari, este responsabil, extrem de priceput la ce face și, cel mai important lucru, este în sfârșit împlinit și fericit. Și-a găsit locul, cel spre care toate săgețile indicau de la bun început, dar era prea ambițios și limitat de dorințele anturajului și presiunile externe ca să le vadă.

E inutil să spun că a renunțat complet la ideea de medicină.

Eu cred că tragi tu concluziile necesare, așa că nu am să o lungesc. Vreau doar să-ți spun că nu încetează să mă uimească cum, în ciuda faptului că ne dorim adesea lucruri nepotrivite și ne ciocnim de ziduri imposibil de surmontat atunci când alergăm după ele, viața ne demonstrează iar și iar și iar cât de mică e gândirea noastră și cât de fantastică e destinația care ne așteaptă în locuri nebănuite. Nu contează unde CREZI tu că e locul tău, contează unde ESTE efectiv locul tău.

Oricine poate fi extraordinar, doar că nu mereu în modul imaginat. Fiecare dintre noi are în interior o scânteie. Acea scânteie poate fi sufocată de întuneric și umbre sau, din contră, poate aprinde un foc de tabără. Tot ce trebuie e să fim oamenii potriviți la locul potrivit în momentul potrivit.

Unde e momentul potrivit? Când este timpul potrivit?

Cred că nu ai decât să profiți de șansa care îți răsare în cale și să afli.

Poate, la fel ca și S., o fundătură a drumului spre mediocritate te va conduce pe drumul spre performanță.

În fond, după cum spune însuși Einstein, „Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se urca în copaci, el va trăi toată viața cu impresia că nu este deștept.”