Primăvara tumorilor

Stau la fereastra ce-mi deschide
Drumul spre evadare.
Covor de flori sub ea se-ntinde
Și întreg cerul se aprinde
Când soarele răsare.

O lume nouă mi se-arată,
Un miez de veșnicie.
Natura pare fermecată,
În toată lumea-i bucurie,
În suflet armonie.

Strâns de pereții închisorii,
Privesc spre libertate.
Deasupra mea se întind norii,
Pete de vată-mbrățișate,
-un frate cu alt frate.

Și ape, munți și văi și dealuri,
Despre speranță-mi cântă.
Aveam atatea idealuri,
Voiam să iau soarta la trântă,
Dar soarta-i neînfrântă.

M-așteaptă-n prag plângând feciorii,
Lângă cireșu-n floare.
Nu pot sa scap, sunt sclav tumorii,
„Natura-nvie, tata moare.”
Nefastă sărbătoare.

Fiind ajuns de primăvară,
Cer rugător o clipă.
Tu ai intrat, eu ies afară.
Se frânge ultima-mi aripă
Și-n iarnă intru-n pripă.

                                               T.

Saluuut! Tocmai am încheiat unul dintre cele mai dificile și încărcate subcapitole ale vieții mele, așa că am de gând să celebrez acest sfârșit (mai mult decât binevenit!) cu o simplă poezie dulce-amară.

Ca să nu crezi că sunt complet sărită de pe fix (deși poate nu te-ai înșela atât de mult), vreau să îți spun că e o poezie scrisă anul trecut, ca răspuns la o provocare. Titlul mi-a fost oferit, iar eu am aplicat estetica urâtului. Arghezi ar fi mândru. (Sau nu :D)

Oricum, deja mă cunoști. Știi că scriu despre lucruri triste numai ca să îmi contrabalansez firea arhiveselă. Sper că ți-a ajuns la inimă ce am izbutit să transmit. Vreau tare mult să deschid inimi cu cheia cuvântului.

Și știi ce mai vreau? Să lași toate grijile să se evapore, măcar pentru un minut. Să te gândești  acum, o secundă, cât de grozavă e viața! Ce bucurie mai mare decât să știi că vezi și auzi și simți? Că ai o inimă care îți bate în piept, neobosită, oferindu-ți atâtea și atâtea șanse la iubire și fericire? Că în pielea ta sunt impregnate atâtea îmbrățișări?

Cât de minunat e să te trezești în fiecare dimineață și să îți plimbi privirea leneșă peste linia răsăritului, mânjită longitudinal de auriul încă străveziu al razelor soarelui. Cât de frumos e verdele proaspăt al câmpiei vara, mai ales atunci când e pătat de zâmbetele multicolore ale florilor. Sau cât de enervant de revigorant e să îți scoți nasul în aerul răcoros al finalului nopții atunci când te așteaptă munca, iar orașul doarme. Oh, sau poate e mai pe sufletul tău momentul în care poți să te afunzi în aventuri nemaiauzite și nemaivăzute, atunci când pui mâna pe o carte bună și timpul pare a îți ocoli grijuliu colțul de pace.

Oricare ar fi plăcerea ta vinovată sau nevinovată, oricare ar fi motivul tău de bucurie și recunoștință, te sfătuiesc să îți găsești toate sursele de lumină, pace și fericire și să storci din viața asta tot ce are mai bun și mai frumos.

Ai avut parte de mult prea multe discursuri motivaționale la viața ta, nu? Știu.

Dar mai știu și cum e să te simți terminat. Știu ce gust are tristețea și cum miroase deznădejdea. Știu exact ce formă are lipsa de încredere în sine. Cunosc perfect vocea furtunii interioare. Am simțit povara grijilor și am fost urmărită de teamă.  Mă mai rătăcesc câteodată prin întuneric. Mai dansez cu umbrele. Mă  lupt frecvent cu protagoniștii coșmarurilor mele.

Dar uneori câștig.

Nu. Nu „uneori”.  Mereu. Oricât de mult ar dura, toate se termină. Tristețea, deznădejdea, confuzia, îngrijorarea, stresul, frica, rătăcirea, coșmarurile… Nimic rău nu persistă pe veci. Iar eu încerc să mă asigur că am suficientă lumină încât să mă conducă rapid și țintit spre final.

În fond, eu nu cred că trebuie să evităm greutățile. Toată lumea are câte o zi proastă. O lună proastă. Un an prost, bine. Importante sunt tehnicile de supraviețuire în condiții meteorologice nefavorabile, dacă mă înțelegi. Atunci când răul trece, tu și lumina ta să fiți chiar acolo, la linia de finish, victorioși.

Acesta e secretul.