Dependent

Ai gravitat în jurul meu ca un Saturn,

Ca pe un soare-n centrul lumii m-ai legat

Și ai crezut naiv că m-ai eliberat

Când m-ai închis în al tău falnic turn.

 

M-ai amețit cu vise vii și promisiuni,

Că-mi vei hrăni lumina pururi mi-ai strigat,

Iar eu în ochii tăi adânci m-am cufundat,

Uitând că din minciuni nu nasc minuni.

 

Și am aterizat ca un Luceafăr trist,

Direct în brațe ce-mi pregăteau capcană;

Mi-ai despicat iubirea, lăsând în locu-i rană,

Să-mi amintesc că fără tine nu exist.

 

Ți-ai fi dorit să vezi cât scad în ochii mei,

Să îți acoperi slăbiciunea cu a mea,

Dar tu ești dependentul dintre noi și-aș vrea

Să înțelegi că plec, chiar dacă tu nu vrei.

 

Vreau să îmi dai acum puterea înapoi,

Căci m-am trezit subit din visul trădător

Și am văzut ce ești: un viclean prădător

De clipe, sentimente și trăiri în doi.

T.

Saluuut!

Mai ții minte cum parcă ieri era 1 ianuarie (nu e prea dificil, având în vedere șederea prelungită a iernii pe meleagurile noastre) și ne făceam planuri vitejești pentru anul care urmează? Ei bine, ale mele merg cam prost. Sunt destul de sigură că cineva mă pândește din umbră și îmi înfulecă secundele cu lăcomie. Glumeeesc (sau nu??). 🙂

Totuși, oricât de tare ne-ar apăsa pe umeri, timpul are frumusețea lui aparte. Poate închide într-o clipă întreaga frumusețe a unei amintiri sau a unui sentiment. O secundă poate schimba istoria. O simțim cu toții.

Crăciunul, Paștele, o aniversare… toate comemorează momentul în care ceva minunat s-a întâmplat. Sufletele noastre simt nevoia de a se întoarce să celebreze momentele fericite și luminoase. Să le înregistreze pe casetă. Să le captureze în fotografii și să le pună în rame.

Vezi? Și noi suntem vânători de timp.

De pildă, eu am vânat secunda în care am început un nou capitol al vieții mele, alături de cel mai simpatic om din lume! Acum două zile se împlinesc 6 ani de când am făcut cea mai bună alegere din viața mea, sub ochii tăcuți ai secundei martor.

Ce bine că sunt un vânător iscusit!

Am prins-o de aripi și-am băgat-o în traistă. Acum e a mea. Și nu îi mai dau drumul niciodată.

Bun. Ce treabă are tot ce am spus cu poezia, te întrebi. Practic, vreau să evidențiez cât e de important CE faci cu timpul tău.

În versuri este vorba despre o relație toxică, inspirată din viața unei prietene. În principiu, unul dintre parteneri oferă ca și momeală o pseudoiubire, care reușește să își atingă scopul amăgitor. Totuși, minciuna iese mereu la iveală atunci când din ceva ce ar trebui să fie atât de pur și frumos ca o iubire împărtășită, lipsește bucuria și armonia. Atunci când lipsește dorința de a deveni mai bun pentru că celalalt te ajută să te dezvolți alături de el.

Doi oameni, dacă aleg să investească timp și sentimente într-o relație, ar trebui să fie dornici de a construi împreună, nu separat. Iar pentru asta, ei trebuie să învețe să nu se agațe de partener de fiecare dată când ceva merge prost, pentru a-l trage în jos și pe el.

Un profesor din liceu spunea: „Dependența e nocivă. Fiți mai întâi independenți, apoi împreună!”

Păi nu e așa? Trebuie să fii o persoană completă, de sine stătătoare, cu valori, principii, talente, hobby-uri etc.

Trebuie să ai ceva de oferit ca să poți completa pe altcineva. Nu?

Cine intră într-o relație care subminează și depersonalizează, pierde mai mult decât timp: pentru o vreme, se pierde pe sine. Iar asta îmi pare cumplit.

Haide să fugărim secunde și să fim noi înșine, ce spui?

Hai să fim mai întâi independenți.