O fi târziu?

Îți văd prin fruntea albă cum picură durerea,
Pe gât ți se prelinge ca un pumnal ascuns;
E noaptea tare lungă și înmuiată-n plâns
Când gândurile toate-s amare ca și fierea.

Zăcând umflat și putred pe patul suferinței,
Îți frecționezi frenetic mâinile ce scrâșnesc;
Pierdut în întuneric de tot ce-i omenesc,
Șoptești încet o rugă, ceri cura neputinței.

Privești sfârșit spre ceasul ce ticăie pe cale –
Necruțător, te plimbă spre alt și alt decor…
Cum poate, oare, timpul, trece nepăsător,
Peste atâtea lacrimi vărsate în spitale?

Îți treci degete strâmbe peste obraji de tină,
Iar lacrima dispare ca și cum n-ar fi fost;
Te-ai răzvrăti și-ai plânge, dar știi că n-are rost
Să dai pe alții vina, că nimeni nu-i de vină.

Mai e puțin și-n lume o nouă zi răsare –
O linie de lumină taie cerul pustiu,
Crestând în a ei cale în două tot ce-i viu.
Îți pui capul pe pernă și implori îndurare.
„O fi târziu, Doamne? O fi târziu?”

                                                                T.

Saluuut! Am avut parte de o perioadă foarte încărcată de medicină și spitale și vreau să îți spun că îmi place foarte mult ce fac. Îmi plac oamenii, îmi place să devin medic, dar îmi place și mai mult să am posibilitatea de a atinge suflete. De a alina dureri, de a șterge lacrimi, de a îmbunătăți situații care par ireparabile.

Mi-ar plăcea să las o amprentă de lumină pe umărul fiecărui om cu care intru în contact. Să mușc din fiecare umbră, să găuresc fiecare tristețe. În fond, fiecare centimetru din pielea mea e deja amprentată cu tuș întunecat, izvorât din necazurile atâtor și atâtor suferinzi.

Nu-ți face griji. Atingerea întunericului nu e mereu rea. Și nici întunericul nu e mereu atât de negru. Undeva, pe drumul dintre o mână întinsă cu deznădejde și una care o cuprinde cu dragoste, întunericul prinde valențe pozitive. Se aprind în el scântei, altfel ar fi înfricoșător. La fel cum smoala cerului nocturn ar putea să-l înfioare și pe cel mai brav dintre pământeni, dacă nu ar fi îndulcită de lucirea punctiformă a stelelor. Așa că mă las tatuată. Fiecare dungă, fiecare spirală, fiecare nevoie, fiecare strigăt, toate se preling pe pielea mea, întinzându-se ca o rețea.

Iar eu îmi picur, la rândul meu, tușul pe hârtie. Ți-l ofer ție.

Mama îmi reproșează că scriu lucruri triste.

Hai să-ți spun ceva. Eu sunt o persoană veselă. După cum mi-a spus cineva tocmai azi, sunt „un curcubeu”. Dar viața nu e mereu roz. Și să vezi numai partea roz a paharului, oricât de ușoară ți-ar face inima, îți rupe o bucată mult prea importantă din ansamblul realității în care trăim. E o bucată necesară, pentru că fără ea nu poți cunoaște mila, nu poți cunoaște nevoile aproapelui, nu poți cunoaște câtă nevoie este de ajutor în jur și cât de ușor poate fi el oferit.

Trebuie doar să întindem mâna. Poate-poate, cel care se scufundă sau prăbușește, o va apuca cu ultimele fărâme de putere.

Prin cuvinte, prin gesturi, prin simpla bunăvoință și prin răbdarea de a asculta, prin orice fapt mărunt putem fi eroi. Putem salva pe cineva.

Niciodată nu e prea târziu.