Cât sunt de mic

Atât de mic, atât de mic,

Sunt doar un fir fin de nisip,

Doar un grăunte de muștar,

Fără de glas și fără chip,

Un anonim fără habar

Cât e de mic.

 

Dar mă înclin sub un colos,

Sub cerul cel de stele plin –

Un întuneric temerar

Îmbrățișând planeta lin,

Un univers fără habar

Că eu sunt jos.

 

Și este greu, e mult prea greu

Când constelații și idei

Își lasă greutatea toată

Pe seama umerilor mei,

Făr-a-ncerca să mai socoată

Cât mi-e de greu.

 

Atât de mic… Sunt tare mic,

Dar mă înclin sub un colos

Și aparțin de tot ce-i viu,

Așa că-ncerc să trag folos

Din faptul c-am ajuns să știu

Cât sunt de mic.

 

Fir de nisip sub vis ceresc,

Pierdut sub călăuze stele…

Le prind în palme ca pe-un dar

Și fur lumină de la ele,

Abia acum-mi devine clar

Cât pot să cresc.

 

Și-n fața neantului tăcut,

Când mă întreb de unde vin,

M-atinge parcă-ntâmplător

O mână caldă de destin –

Poate prezent, poate viitor,

Poate trecut.

                                            T.

Saluuut! De data aceasta am acționat puțin pe dos. Am construit o poezie în jurul unei fotografii. Fotografia era una a cerului înstelat, magnific în infinitatea lui, întinzându-se ca o mantie nesfârșită de catifea brodată cu argint, deasupra unui simplu, minuscul, om.

Tocmai despre asta e vorba până la urmă, nu? Despre minunea de necuprins cu mintea sau cu ochii, care ne înconjoară de pretutindeni. Despre momentele fericite în care avem ocazia să ne oprim pentru o clipă, să inspirăm profund și să admirăm fina alunecare a timpului. Să prindem între palme primele raze ale răsăritului și să ne lăsăm mângâiați de lumina încărcată de promisiunile unei noi zile. Să ne afundăm tălpile în nisipul ud, în timp ce valurile albastre ale mării ne urcă și coboară pe glezne. Să veghem infinitul orizontului, eclipsat de nuanțele infinite de roz și portocaliu ale unui apus. Să îndurăm frigul aspru al vântului montan cu bucurie copilărească, lăsându-ne scăldați de norii de vată. Să fim ușor dezamăgiți în fața descoperirii că, de fapt, nu sunt deloc de vată, dar mult prea amețiți de sentimentul incomparabil de victorie, pentru a ne crampona de o mică deziluzie izvorâtă din naivitatea noastră. Să fim făcuți părtași la misterele lumii. Să dansăm odată cu umbrele muntelui asupra satelor încă adormite, observând cu uimire cum dimineața își arată fața în alt ritm pentru fiecare, pe măsură ce întunericul se retrage pas cu pas.

Să fim spectatori.

Abia atunci, în momentele mari, în fața unei minuni, ne dăm seama cât suntem de mici. Abia atunci încep întrebările reale, cele legate de scop, de traiectorie, de semnificația vieții. Și fiecare găsește alte răspunsuri.

Eu, una, spun că sunt mică, dar nu nesemnificativă. La fel cum o pietricică aruncată într-un lac deranjează oglinda perfect netedă a acestuia, cutând-o în unde din ce în ce mai largi, așa pot și eu să „deranjez” lumea mea.

La fel cum eu văd cerul, știu că și el mă vede pe mine.

Și, cel mai important, știu că abia atunci când sunt jos de tot, am cu adevărat spațiu să progresez.

Abia acum-mi devine clar

Cât pot să cresc.

Tu? Ai rămas vreodată mut de uimire în fața cerului greu de stele?

Te-ai simțit vreodată mic de tot?

Eu da. Și îmi pare bine.

 

Reclame

17 gânduri despre „Cât sunt de mic

Adăugă-le pe ale tale

  1. Citindu-ți poezia, aveam impresia că am mai întâlnit undeva măsura, ritmul și structura aceasta în 6 versuri, în care ultimul vers se încheie brusc ca o concluzie. Și mi-am adus aminte de poezia lui Coșbuc, Moartea lui Fulger, care e alcătuită asemănător. Ți-a ieșit foarte bine poemul, stăpânești arta versificației, se vede că poezia ta e meșteșugită, și nu e doar inspirație literară de moment, doar potrivire de cuvinte, cum marea majoritate dintre noi facem în poezie.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase!! Întotdeauna îmi sporești avântul către scris și împărtășit. 🙂
      Îmi cer scuze că am răspuns așa de târziu. Vine sesiunea și nici internetul nu a fost prea prietenos zilele acestea.
      Mulțumesc încă o dată pentru toate!
      Numai zile bune și pline de inspirație!

      Apreciat de 1 persoană

    1. Of, ce frumos vorbești tu despre scriitură și scriitor! 🙂
      Da, încerc să mai experimentez cu măsura, cu ritmul, să ies puțintel din zona mea de confort, chiar dacă rămân tot în sfera clasică cu rimă regulată. Așa mi-e mie sufletul, mai de modă veche.
      Ai dreptate, chiar este plăcută. Oricum ești mare în ochii altora. De ce să nu-ți permiți libertatea să te simți tu, câteodată, mai mititică? 😀
      Scuze că mi-a întârziat răspunsul atât de mult. Vine sesiunea pe strada mea.
      Spor la toate! Te îmbrățișez!! 🙂

      Apreciat de 2 persoane

    1. Ce frumoasă poezioară mi-ai scris!! Îmi bucuri inima mereu, Alioșa!!
      Îmi cer scuze că am văzut-o atât de târziu, încep să mă acapareze examenele.
      Să ai numai zile pline de voioșie! 🙂

      Apreciază

    1. Mulțumesc mult, Ane! Și eu îți doresc ție asemenea. Mai ales dacă visurile tale se aseamănă cu articolele pe care le scrii, la fel de vii și pline de artă și sensibilitate. Îți dai seama ce lume frumoasă ar fi, plină de artă și poezie? 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la Marius Davidesco Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: