Rapel

Fă-mi rapel de tine
În serile amare și-n nopțile senine!
Nu sta întunecat ca o otravă dulce
Nu arde și distruge tot ce nu poți seduce
Sau ce nu poți obține.

Fă-mi rapel de tine,
Căci am să uit de lacrimi, amaruri și suspine…
Ultima dată, poate, sau poate încă una,
Așterne-mi la picioare cerul cu tot cu luna
Și în brațe mă ține.

Uită-te la mine
Cât eu privesc un haos înfulecând destine.
Poate-mi citești în iris cu câtă lăcomie
Râvnesc o amintire; mi-e foame să fiu vie,
Să fiu din nou cu tine.

T.

Saluuut! Azi am să-ți vorbesc despre durere și dor, sentimente universale. Poate-poate te-ai întâlnit și tu cândva cu ele și înțelegi. Poate nu, caz în care te voi ajuta să înțelegi. Indiferent de situație, vom fi parteneri de drum. Ca să știi că niciodată nu ești singur.

Oricine pleacă din viața noastră, duce cu sine în traistă o parte din noi. Amintiri, râsete, confesiuni, îmbrățișări, lacrimi, certuri, împăcări… Bucățele de suflet. Iar nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne apăsăm palmele pe piept, încercând să ne oprim sângerarea.

Ajungem bolnavi. Bolnavi de dor.

Apoi, urmează așteptarea. Așteptarea este nemiloasă. Oare se va întoarce? Oare de ce a plecat? Oare eu sunt de vină? Întrebările curg gârlă, dar răspunsurile întârzie să apară. Cum să ni se vindece inima, dacă tratamentul refuză să stea în mâinile noastre făcute căuș, iar doctorul a plecat spre alte zări, să vindece alte inimi?

Nicicum, ai spune. Poate așa aș fi spus și eu, înainte să cunosc secretele bolii dorului. Hai să-ți spun. Dorul doare. Doare chiar în coșul pieptului.Ți se ridică în gât și te sufocă, te apasă ca un pietroi și te zdrobește. Te face să verși râuri de lacrimi. Dar, ca orice durere, e ameliorată dacă îți distragi atenția. Pentru asta ai nevoie să îți amintești ce îți place să faci. La ce te pricepi. Ce te definește. Așadar, primul pas este să te regăsești, să te accepți, să tragi niște concluzii din ceea ce s-a întâmplat și să lași tot balastul în urmă.

Mai apoi, ca și orice durere acută și secundară unei afecțiuni, durerea dorului se atenuează în timp. Îngăduie-ți timp să suferi, permite-ți să rătăcești în amintiri, plonjează în dezamăgire, dar nu lăsa niciun sentiment negativ să devină ceva mai mult decât o metodă temporară de descărcare a emoțiilor. Nu lăsa frustrarea și tristețea să te acapareze. Așa, ușor -ușor, alergând prin labirinturi de singurătate și confuzie, durerea se disipează treptat, pierzându-și puterile pe nesimțite.

Dispare durerea, dar dorul rămâne. Dorul e cronic.

Nu contează. Nu îți pierde speranța. Odată și odată, te va găsi tratamentul, într-un fel sau altul, iar cel care va unge cu pomadă vindecătoare crevasele inimii tale, făcând-o completă și fericită din nou, va fi un alt doctor. Un străin.

Astfel, cândva, vei dobândi imunitate la trecut și nu vei mai avea nevoie de niciun rapel, ci te vei putea îndrepta cu speranțe noi spre viitor.

Tu te-ai întâlnit cu boala dorului?

Te-ai vindecat cu adevărat?