Regăsire

Nu mai credeam vreodată să ies din împietrire,

Nu mai credeam în viață, lumină și iubire,

Doar inima mea frântă cerea cutezător

Să-mi dezmorțesc tot trupul de zgomot și de dor,

Să zbor spre fericire.

 

Din deznădejdea pură mi-am netezit cărarea,

Din suflet împietrit mi-a-mbobocit chemarea –

O plantă sfâșiată chiar dintr-un colț de soare,

Hrănită doar cu sevă de lacrimi gri și-amare,

Ce promitea uitarea.

 

Mă căutam pe mine numai în mâini străine,

Zadarnic alergam, făr-a putea obține

Fărâmă de odihnă sau vârf de împlinire,

M-am adâncit în neguri stăpâne peste fire

Și-am pierdut orice bine.

 

M-am războit cu mintea și mi-am călcat dorința,

Pe cale cunoscându-mi greșeala, neputința;

Întreaga mea ființă s-a luminat în fine

Și am găsit cărarea spre aurul din mine,

Uitându-mi suferința.

 

Am renăscut din piatră, m-am ridicat din tină,

Și-am înălțat la ceruri privirea mea senină;

Pe scoarța scrijelită a sufletului meu

Va scrie-ntotdeauna mâna Lui Dumnezeu

Cuvinte de lumină.

                                                                        T.

Saluuuut! Se apropie Crăciunul cu pași repezi, iar șoaptele inimii sunt acoperite de zumzetul vocilor și tropăitul pașilor pe drumurile acoperite de o pojghiță încă firavă de gheață.

Poate că de aceea mi-a fost atât de dificil să îmi găsesc cuvintele. Gălăgia, agitația, tumultul… Toate sperie ideile. În plus, trebuie să îți spun un secret. Cred că mi-am dorit prea mult să iasă bine, știi? E ca și atunci când te străduiești prea tare să întreprinzi o mișcare de dans sau gimnastică și tot ce obții este un nod de membre contorsionate, când tot ce ar fi trebuit să faci pentru ca totul să meargă strună ar fi fost să te relaxezi o secundă.

Titlul poeziei este unul sugerat de una dintre cele mai minunate persoane persoane pe care le-am cunoscut de când cu blogul, draga de Roxi (a.k.a Roximoronica, blogul ei numindu-se Clipe de reverie). Și nu numai că mi-a sugerat un titlu, ci mi-a și explicat pe scurt ce anume înseamnă pentru ea, de aceea am încercat să potrivesc cât mai bine versurile, forma, măsura, ritmul, rima, după sentimentele ei. Șiii… Cred că asta a fost greșeala mea.

Când am încetat să mă străduiesc și am lăsat cuvintele să curgă din inima mea, atunci toate s-au așezat ca niște note în portativ, alcătuind o simfonie fermecătoare. Așa am simțit-o eu și sper din inimă să transmită ceea ce trebuie.

Regăsirea este ceea ce ne așteaptă dincolo de momentul în care ne simțim pierduți și fără speranță. Într-un fel sau altul, sunt convinsă că fiecare dintre noi a experimentat rătăcirea. Tu nu? Tu nu te-ai rătăcit niciodată? Nu ți-ai așezat încrederea în mâinile greșite? Nu ți-ai îndreptat pașii pe cărări care s-au dovedit a fi fundături?

Mie îmi pare că ne pierdem în foarte multe feluri. Ne aruncăm adesea cu capul înainte în oceane de iluzii, crezând că am găsit albastrul perfect. Doar că oceanul se dovedește adesea a fi… o biată baltă. Rămânem adesea fără busolă și decidem că o să ne lăsăm în mila valurilor. Ni se deteriorează echilibrul interior și ajungem să nu ne mai cunoaștem pe noi înșine. Să ne întrebăm care e scopul nostru, care e calea cea dreaptă.

Când întunericul în care ne-am scufundat ne împiedică să mai simțim mângâierea razelor soarelui, atunci este momentul potrivit să schimbăm placa, să tragem aer în piept și să devenim propriii noștri eroi. Fundul râpei este un punct de pornire foarte bun pentru o ascensiune covârșitoare, nu crezi? Da, e greu. Da, e obositor și DA, drumul e lung, dar fiecare pas spre libertate sufletească are rostul și recompensa lui.

Așa că, drag cititor în prag de sărbători, te sfătuiesc să-ți amintești că mâine e o nouă zi, iar fiecare răsărit trage după sine o nouă șansă.

O nouă șansă să te ridici, o nouă șansă să te reinventezi, o nouă șansă să îți ștergi lacrimile, să îți sufleci mânecile și să lovești obstacolele peste bot. O nouă șansă să devii cea mai bună versiune a ta.

O șansă să te regăsești.