Coma sau arta de a pierde totul

Numai c-o clipă-n urmă te fixam gânditoare,

Cu ochii mari și-o frunte îngrijorată tare,

Dar iată că deodată, ochii mi s-au închis,

Iar tu și-ntreaga lume ați devenit un vis.

 

Alai de asistente au dat buluc la mine,

Și medici înarmați să facă totul bine,

Dar eu, nesimțitoare la osteneala lor,

M-am scufundat în beznă și m-am lăsat să mor.

 

M-au conectat la fire, mi-au scotocit prin vene,

Dar eu eram purtată de fâlfâit de pene

Departe, unde vocea se pierde ca un fum,

Iar viața omenească e la final de drum.

 

Văd ca prin ceață lacrimi, mă plouă cu regrete,

Mă mistuie imagini de puzzle incomplete,

Căci tot ce n-am făcut sau terminat în viață

Îmi amintește-acum că nu mai e speranță.

 

Nimic nu mă mai doare, decât inima tristă,

Cercând să măsluiască grăbit a morții listă,

Că prima ce se naște și ultima ce moare

În viață – e iubirea, calea mântuitoare.

 

Te rog, te rog mai lasă-mi secunda de mătase,

Mai lasă-mi răsuflarea și carnea de pe oase,

Dă-mi înc-un răsărit și încă o furtună,

Mai lasă-mi un minut, ca să îi țin de mână.

 

Ridică pentr-o clipă pereții ce m-apasă

Și poartă-mi pașii iarăși, ducându-mă acasă;

Mai lasă-mi grai să spun tot ce-mi doresc să spun,

Nu mă lăsa să plec fără un „rămas bun”.

                                  T.

Saluuuut! Probabil că după o poezie tristă și serioasă, salutul meu jovial se potrivește exact ca nuca în perete. Totuși, nu am să renunț la el, deoarece mă reprezintă prea bine.

M-am tot gândit și răzgândit la un titlu adecvat. Da, poezia este despre comă. Da, îmi place ca titlurile mele să fie simple. Dar nu, nu îmi place să fie insipide. Așa că l-am condimentat cum am crezut de cuviință. Sper că am nimerit-o.

Acum, să-ți spun: lumea nu încetează să mă uimească! Oricâte morți, oricâte pierderi, oricâte lacrimi, oricâte aboliri de conștiență aș vedea, de fiecare dată e altfel. De fiecare dată îmi pun întrebări și de fiecare dată îmi întind inima ca o copertină peste suferințe, imprimând pe pânza ei chipurile durerii. Poezia aceasta nu este nimic altceva decât glasul unui nou chip.

Mai mult decât durerile și pierderile, pe care cred că le-am exploatat cu prisosință în rândurile blogului meu tânăr, mă interesează locurile cutreierate de un suflet părăsit de trupul comatos. Îmi imaginez zbaterile spasmodice ale acestuia, în încercarea disperată de a nu da drumul firului de ață, singurei punți existente între el și carcasa familiară în care și-a găsit sălaș atâția ani. Văd Coma cu ochii minții ca pe o umbră cu contur neregulat, cu prelungiri lipicioase și lacome, care se încolăcesc în jurul sufletului, străduindu-se să-l facă să-și înșele jumătatea. O văd ca pe un negustor de sclavi, sclav la rândul lui. Cui? Morții. Totul poate fi pierdut într-o secundă. Totul depinde de rezistența strânsorii sufletului agățat de trup.

Oare nu doare? Să fii dezlipit, din ce în ce mai tare, de cel împreună cu care formezi o unitate, ca și cum ți-ai rupe deliberat o unghie din locul în care aceasta este inserată? Nu doare? Cum divizezi ceva indivizibil?

Viața, boala, moartea, toate sunt de o complexitate extraordinară, pe care cred că nu o vom putea niciodată cuprinde cu înțelegerea. Tot ce ne rămâne este să ne încredem în Cel care cunoaște tot adevărul și toate tainele lumii. Să trăim, să iubim și să avem nădejde.

Și, desigur, să așteptăm lângă patul tern de spital, ca mâna inertă dintr-a noastră să devină din nou responsivă. Să o ținem ca și cum am putea să tragem sufletul din îmbrățișarea lipicioasă a Comei prin atingerea noastră.

Tu știi? Știi unde e exilat sufletul atunci când se stinge lumina ochilor?

Eu nu. Cred că nu am să aflu niciodată.

Iar asta e bine.

 

Reclame

15 gânduri despre „Coma sau arta de a pierde totul

Adăugă-le pe ale tale

  1. Wow, minunate versuri, au curs atât de firesc încât m-am gândit cã poate ai trãit tu însãti o astfel de experientã!
    Am trãit o experientã legatã de iesirea din corp (nu comã), cam superficialã ce-I drept, dar sã stii cã nu se simte nicio durere. Dacã vrei sã afli mai multe, o sã caut articolul pe care l-am scris pe tema asta.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Mulțumesc mult pentru ce spui! E tare important să ne punem în șosetele persoanelor despre care scriem, sau să ne înfășurăm cu sentimentul pe care dorim să îl transmitem mai departe, iar eu nu pot să fiu decât bucuroasă că am izbutit.
      Nu l-am citit. Dacă poți lăsa un link, ar fi grozav.
      🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. Când ma gândesc la atemporaleitatea si ciclicitatea vietii, la valoarea ei absoluta, conferita de scânteia iubireii neconditionate, la punctul infim, neânsemnat, absolut, din care a pornit si a fost trasat acest segment, pâna acum si aici, ma lupt în continuu cu mine, cu sinele, cu egoul, încercând sa-mi raportez viata la ACEST punct initial al existentei, reprezentat de Cuvântul întrupat în Hristos, mort în trupul fizic,(firesc) si înviat în Spirit Sfânt atemporal, nivel ce poate fi atins de oricine crede si nadajduieste, lupta si persevereaza în IUBIRE neconditionata, sacrificatoare, fara prejudecati …
    Moartea fata de sinele material, fata de perceptia simturilor primare, este cel mai sublim aspect al evolutiei vietii spre noi dimensiuni ale perceptiei existentei atemporale…
    O zi binecuvântata !

    Apreciază

    1. Și viața, dar și moartea, dobândesc sens numai prin Hristos. Cred că toți ne străduim, că știm asta sau că nu o știm, într-un fel sau altul, să ne înconjurăm toate trăirile de iubirea Lui, ca de o pătură groasă, într-o seară friguroasă.
      Mulțumesc pentru vizită!
      O seară luminoasă! 🙂

      Apreciază

  3. Uf, dură poezie dar frumoasă. E un contrast care atrage şi place.
    Nu ştiu nimic despre asta. Cred că nici nu am vrut să ştiu l modul serios, să mă documentez, să citesc, să întreb. Bunicul meu avea o vorbă: „trăbă să hie tare bine pe lumea ailaltă de nu s-o ‘ntors niciun de acolo…” 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc. Nu încercam neapărat să intru în adâncimea unor adevăruri pe care oricum nu poți să le cunoști decât dacă le trăiești, ci să transmit viziunea mea despre dezlipirea unui suflet de trup. Firește, sunt și curioasă pe ici, pe colo.
      Ce bunic înțelept! Sunt sigură că e tare bine, dacă ajungi unde trebuie. 😀

      Apreciat de 1 persoană

  4. Cu multi ani in urma am scris si eu o poezie despre medicina legala 🙂 S-a pierdut pe undeva. Probabil ca au prins eticheta aceea pe degetul mare al versului final si au azvarlit-o in incinta aceea rece ca finalul oricarui lucru viu.
    Banuiesc ca acel/a cineva s-a trezit din coma pentru a imbratisa noua sansa a vietii.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la GEORGE SORIN VENETE Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: