Coma sau arta de a pierde totul

Numai c-o clipă-n urmă te fixam gânditoare,

Cu ochii mari și-o frunte îngrijorată tare,

Dar iată că deodată, ochii mi s-au închis,

Iar tu și-ntreaga lume ați devenit un vis.

 

Alai de asistente au dat buluc la mine,

Și medici înarmați să facă totul bine,

Dar eu, nesimțitoare la osteneala lor,

M-am scufundat în beznă și m-am lăsat să mor.

 

M-au conectat la fire, mi-au scotocit prin vene,

Dar eu eram purtată de fâlfâit de pene

Departe, unde vocea se pierde ca un fum,

Iar viața omenească e la final de drum.

 

Văd ca prin ceață lacrimi, mă plouă cu regrete,

Mă mistuie imagini de puzzle incomplete,

Căci tot ce n-am făcut sau terminat în viață

Îmi amintește-acum că nu mai e speranță.

 

Nimic nu mă mai doare, decât inima tristă,

Cercând să măsluiască grăbit a morții listă,

Că prima ce se naște și ultima ce moare

În viață – e iubirea, calea mântuitoare.

 

Te rog, te rog mai lasă-mi secunda de mătase,

Mai lasă-mi răsuflarea și carnea de pe oase,

Dă-mi înc-un răsărit și încă o furtună,

Mai lasă-mi un minut, ca să îi țin de mână.

 

Ridică pentr-o clipă pereții ce m-apasă

Și poartă-mi pașii iarăși, ducându-mă acasă;

Mai lasă-mi grai să spun tot ce-mi doresc să spun,

Nu mă lăsa să plec fără un „rămas bun”.

                                  T.

Saluuuut! Probabil că după o poezie tristă și serioasă, salutul meu jovial se potrivește exact ca nuca în perete. Totuși, nu am să renunț la el, deoarece mă reprezintă prea bine.

M-am tot gândit și răzgândit la un titlu adecvat. Da, poezia este despre comă. Da, îmi place ca titlurile mele să fie simple. Dar nu, nu îmi place să fie insipide. Așa că l-am condimentat cum am crezut de cuviință. Sper că am nimerit-o.

Acum, să-ți spun: lumea nu încetează să mă uimească! Oricâte morți, oricâte pierderi, oricâte lacrimi, oricâte aboliri de conștiență aș vedea, de fiecare dată e altfel. De fiecare dată îmi pun întrebări și de fiecare dată îmi întind inima ca o copertină peste suferințe, imprimând pe pânza ei chipurile durerii. Poezia aceasta nu este nimic altceva decât glasul unui nou chip.

Mai mult decât durerile și pierderile, pe care cred că le-am exploatat cu prisosință în rândurile blogului meu tânăr, mă interesează locurile cutreierate de un suflet părăsit de trupul comatos. Îmi imaginez zbaterile spasmodice ale acestuia, în încercarea disperată de a nu da drumul firului de ață, singurei punți existente între el și carcasa familiară în care și-a găsit sălaș atâția ani. Văd Coma cu ochii minții ca pe o umbră cu contur neregulat, cu prelungiri lipicioase și lacome, care se încolăcesc în jurul sufletului, străduindu-se să-l facă să-și înșele jumătatea. O văd ca pe un negustor de sclavi, sclav la rândul lui. Cui? Morții. Totul poate fi pierdut într-o secundă. Totul depinde de rezistența strânsorii sufletului agățat de trup.

Oare nu doare? Să fii dezlipit, din ce în ce mai tare, de cel împreună cu care formezi o unitate, ca și cum ți-ai rupe deliberat o unghie din locul în care aceasta este inserată? Nu doare? Cum divizezi ceva indivizibil?

Viața, boala, moartea, toate sunt de o complexitate extraordinară, pe care cred că nu o vom putea niciodată cuprinde cu înțelegerea. Tot ce ne rămâne este să ne încredem în Cel care cunoaște tot adevărul și toate tainele lumii. Să trăim, să iubim și să avem nădejde.

Și, desigur, să așteptăm lângă patul tern de spital, ca mâna inertă dintr-a noastră să devină din nou responsivă. Să o ținem ca și cum am putea să tragem sufletul din îmbrățișarea lipicioasă a Comei prin atingerea noastră.

Tu știi? Știi unde e exilat sufletul atunci când se stinge lumina ochilor?

Eu nu. Cred că nu am să aflu niciodată.

Iar asta e bine.