Feerie

Afară-i întuneric, e-o noapte înstelată,

Și stau culcat poetic pe un covor de flori,

Ținându-mi mâna dreaptă pe mână-ți încleștată,

Gândind că fără tine nu am să văd vreodată

Sfârșitul nopții vieții, lumina cea din zori.

 

Alunecă izvorul, șoptindu-mi la ureche

Că mă încred în vise de mult prea multe ori.

În brațe îl strâng tare pe-al meu suflet pereche,

Fiind surd la astă șoaptă și la povața veche.

Acum, în clipa asta, suntem nemuritori.

 

Anunță răsăritul un vis ce se termină,

Spărgând văzduhu-n cioburi cu un cuțit de foc.

Regina nopții mele, învinsă de lumină,

Dispare într-o clipă, mă lasă-ntins în tină,

Ș-in urma ei rămâne un slab miros de soc.

 

Afară e lumină, nu-i bolta înstelată,

Iar mâna mea cea dreaptă n-are ce să mai ție.

Izvorul seacă, norii plâng, natura-i întinată,

Toate-au plecat cu tine, tot ce-am iubit odată…

În ochii tăi, iubito, vedeam o feerie.

                                                                  T.

Saluuuut! Te întrebi, poate, de ce am scris o poezie cu un eu liric masculin, având în vedere că nu sunt un… mascul. Ei bine, după cum mi-a spus cineva înțelept, eu cred că arta se dedublează. Mai precis, noi ne dedublăm în artă. Sentimentele turnate în ceea ce creem sunt aceleași, însă modul în care le modelăm în forme diferă în funcție de… În funcție de o multitudine de factori. De moment, de stare, de loc, de mediul înconjurător, de sunete, mirosuri, culori… Iar culorile, sunetele, natura, inima, toate mi-au șoptit că așa trebuie să scriu. Și, ca orice suflet primitor, m-am supus lor.

Îți vorbesc despre iubire și pierdere, două sentimente universale. Iubirea, sărmana, e disecată de mult prea multe penițe, așa că am să acord atenția care i se cuvine pierderii.

Mai întâi, ca să știm de unde pornim, te întreb: ai pierdut ceva drag vreodată? Cunoști cum doare? Ai simțit cu buricele degetelor gaura pe care o lasă în sufletul tău?

Eu da. Și credeam că nu am să mai simt nimic niciodată. Am petrecut nopți întregi privind cerul și desenându-mi panglici fine, alunecate din oceanul pe care îl purtam în ochi, pe obrazul cald. Obosisem. Să caut soluții, să caut curaj de a continua, să caut motive de încredere și bucurie. M-am scufundat în amorțire. Nici nu mai știam dacă trăiesc cu adevărat, sau îmi bate în piept o ruină plină de moloz, în locul palatului în care primisem cu încredere oarbă prea mulți oameni…

Și știi ce?

Am supraviețuit. Nu numai că am supraviețuit, ci am învățat să dăruiesc de mii de ori mai multă dragoste decât putea dărui înainte. M-am reclădit mai puternică decât niciodată. Paradoxal, ai spune, nu? Să-ți spun: dacă iubești, riști întotdeauna să aterizezi din nou cu fundul în moloz, e adevărat. Dar dacă nu iubești, trăiești într-o permanentă amorțire, iar sufletul ți-e abandonat în paragină. Definitiv.

Eu, una, prefer să iubesc și să pierd, decât să nu iubesc deloc.

Prefer să îmbrățișez cu toată ființa mea un vis din care mă voi trezi cândva.

Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc.

Tu ai iubit și pierdut? Ai supraviețuit?

Riscă din nou.