Feerie

Afară-i întuneric, e-o noapte înstelată,

Și stau culcat poetic pe un covor de flori,

Ținându-mi mâna dreaptă pe mână-ți încleștată,

Gândind că fără tine nu am să văd vreodată

Sfârșitul nopții vieții, lumina cea din zori.

 

Alunecă izvorul, șoptindu-mi la ureche

Că mă încred în vise de mult prea multe ori.

În brațe îl strâng tare pe-al meu suflet pereche,

Fiind surd la astă șoaptă și la povața veche.

Acum, în clipa asta, suntem nemuritori.

 

Anunță răsăritul un vis ce se termină,

Spărgând văzduhu-n cioburi cu un cuțit de foc.

Regina nopții mele, învinsă de lumină,

Dispare într-o clipă, mă lasă-ntins în tină,

Ș-in urma ei rămâne un slab miros de soc.

 

Afară e lumină, nu-i bolta înstelată,

Iar mâna mea cea dreaptă n-are ce să mai ție.

Izvorul seacă, norii plâng, natura-i întinată,

Toate-au plecat cu tine, tot ce-am iubit odată…

În ochii tăi, iubito, vedeam o feerie.

                                                                  T.

Saluuuut! Te întrebi, poate, de ce am scris o poezie cu un eu liric masculin, având în vedere că nu sunt un… mascul. Ei bine, după cum mi-a spus cineva înțelept, eu cred că arta se dedublează. Mai precis, noi ne dedublăm în artă. Sentimentele turnate în ceea ce creem sunt aceleași, însă modul în care le modelăm în forme diferă în funcție de… În funcție de o multitudine de factori. De moment, de stare, de loc, de mediul înconjurător, de sunete, mirosuri, culori… Iar culorile, sunetele, natura, inima, toate mi-au șoptit că așa trebuie să scriu. Și, ca orice suflet primitor, m-am supus lor.

Îți vorbesc despre iubire și pierdere, două sentimente universale. Iubirea, sărmana, e disecată de mult prea multe penițe, așa că am să acord atenția care i se cuvine pierderii.

Mai întâi, ca să știm de unde pornim, te întreb: ai pierdut ceva drag vreodată? Cunoști cum doare? Ai simțit cu buricele degetelor gaura pe care o lasă în sufletul tău?

Eu da. Și credeam că nu am să mai simt nimic niciodată. Am petrecut nopți întregi privind cerul și desenându-mi panglici fine, alunecate din oceanul pe care îl purtam în ochi, pe obrazul cald. Obosisem. Să caut soluții, să caut curaj de a continua, să caut motive de încredere și bucurie. M-am scufundat în amorțire. Nici nu mai știam dacă trăiesc cu adevărat, sau îmi bate în piept o ruină plină de moloz, în locul palatului în care primisem cu încredere oarbă prea mulți oameni…

Și știi ce?

Am supraviețuit. Nu numai că am supraviețuit, ci am învățat să dăruiesc de mii de ori mai multă dragoste decât putea dărui înainte. M-am reclădit mai puternică decât niciodată. Paradoxal, ai spune, nu? Să-ți spun: dacă iubești, riști întotdeauna să aterizezi din nou cu fundul în moloz, e adevărat. Dar dacă nu iubești, trăiești într-o permanentă amorțire, iar sufletul ți-e abandonat în paragină. Definitiv.

Eu, una, prefer să iubesc și să pierd, decât să nu iubesc deloc.

Prefer să îmbrățișez cu toată ființa mea un vis din care mă voi trezi cândva.

Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc.

Tu ai iubit și pierdut? Ai supraviețuit?

Riscă din nou.

22 de gânduri despre „Feerie

Adăugă-le pe ale tale

  1. Ma gandeam ca Linkul acesta tine loc de un comentariu insuficient

    Iubirea mea, prietenul meu

    Tu, iubirea mea, prietenul meu
    Când visez, pe tine te visez,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Când cânt, cânt pentru tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Nu pot trăi fără tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Şi nu ştiu de ce.

    Nu am mai cunoscut un alt băiat ca tine,
    Dacă am mai cunoscut, nu-mi mai aduc aminte.
    Cu ce mă ajută să încerc să fac comparaţii?
    Am o inimă care ştie când are dreptate
    Şi ea a luat numele tău.

    Tu, iubirea mea, prietenul meu,
    Când visez, pe tine te visez,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Când cânt, cânt pentru tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Nu pot trăi fără tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Şi ştiu foarte bine de ce.

    Nu ştim niciodată până unde merge iubirea
    Şi eu care credeam că te pot iubi pentru totdeauna
    Da, te-am părăsit şi în zadar rezist,
    Câteodată cânt pentru alţii decât tine,
    Mai puţin bine de fiecare dată.

    Tu, iubirea mea, prietenul meu
    Când visez, pe tine te visez,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Când cânt, cânt pentru tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Nu pot trăi fără tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Şi nu ştiu de ce.
    Iubirea mea, prietenul meu
    Când visez, pe tine te visez,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Când cânt, cânt pentru tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Nu pot trăi fără tine,
    Iubirea mea, prietenul meu,
    Şi nu ştiu de ce.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Eu sper să învățăm să cântăm din ce în ce mai bine pentru alții. Să nu ne pierdem capacitatea de a dărui numai pentru că nu ni se mai dăruiește.
      În plus… Femeile astea! „Nu pot trăi fără tine”, replica tipică. I am telling you: atâta vreme cât miocardul pompează și creierul se oxigenează corespunzător, totul e bine. Insensibila asta, spune și tu. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. „În ochii tăi, iubito, vedeam o feerie.” You saved the best for last.

    Am avut o perioadă în viața mea în care am pierdut cam tot: sănătate, persoana iubită, job. A fost groaznic de greu, dar încet-încet m-am clădit la loc și am înțeles că toate pierderile au fost prilejuri de creștere. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Când eram în clasa a 7-a și am început să mă agăț din ce în ce mai tare de pasiunea mea pentru scris, profesoara de română mi-a spus: „Nu contează prea mult mijlocul. Dă-i pe spate cu ultima replică.”. Ea m-a învățat că ultima propoziție, ultimul cuvânt, cu astea merge cititorul acasă. E un sfat foarte bun. 🙂
      Îmi pare rău pentru asta… Se spune că toate relele vin deodată. Parcă se cam potrivește. Acum, privind retrospectiv, vedem clar că durerile și momentele de cumpănă, loviturile și obstacolele, toate ne-au crescut, ne-au modelat și ne-au transformat personalitatea, făcându-ne să fim cine suntem.
      Mie îmi place cine ești. 🙂

      Apreciază

  3. „Eu, una, prefer să iubesc și să pierd, decât să nu iubesc deloc.” Rezonez foarte mult cu aceasta idee…e vorba aia, daca nu risti, nu castigi 😉 Si, totusi… mai am momente cand ma cert singura pentru faptul ca risc, fiind constienta ca as putea suferi din nou… si raman de multe ori confuza

    Apreciat de 1 persoană

    1. Întotdeauna riscul atrage consecințe… Mai bune, sau mai puțin bune. Important e, totuși, să nu ne lăsăm inima să se întrebe pe veci „cum ar fi fost dacă”. Timpul vindecă aproape orice, cu excepția regretelor și incertitudinilor. Oricât timp ar trece, el nu poate să ne înapoieze șansele pierdute și răspunsurile pe care nu le-am primit. Nu poate umple găuri. În schimb, poate vindeca suferința de care te temi și pentru care te cerți adesea.
      Te sfătuiesc să riști.
      Mulțumesc pentru vizită! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  4. E adevărat ce a spus doamna profesoară. Eu mi-am dat seama de puterea ultimei propoziții sau a ultimului cuvânt acum, la „bătrânețe” când am început să observ că scriitorii sunt foarte atenți cum își încheie cărțile. Mi-ar fi fost de mare folos să am o persoană care să mă sfătuiască la vârste mici în privința scrisului. Probabil că acum nu aș mai avea anumite stângăcii în exprimare. Dar o să dedic scrisului cât de mult timp posibil până ce n-o să mai scârțâie pe la încheieturi.

    Într-adevăr, fără suferințele trecutului probabil că am fi fost niște persoane mult mai superficiale.
    Îți mulțumesc pentru compliment. Și mie îmi place mult cum ești, poezia ta îmi înalță sufletul. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ei, bătrânețe, ce cuvinte spui și tu! Ai o cale lungă înainte și o destinație luminoasă. În plus, pe tot drumul de-o parte și de alta, sunt mâini întinse și inimi deschise, care te așteaptă să le bucuri.
      Te îmbrățișez tare!! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. Bună, draga mea. Îți propun să scrii între 1 și 3 momente de fericire pe care eu să le găzduiesc pe blogul meu. Ce spui? Sper din tot sufletul să accepți provocarea. Am scris despre atât de multe motive de fericire încât am ajuns să-mi pun întrebarea care ar fi motivele de fericire ale celorlalți. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. O zi minunată îți doresc! ❤ 🙂

    Apreciază

      1. Îți mulțumesc mult, nu primisem mesaj pe blogul meu, mă bucur mult că ai adăugat momentele tale de fericire, le voi găzdui la mine pe pagină. Sper să mai adun vreo câteva. Prietenia noastră literară nu poate decât să mă bucure peste poate, îmmi doream demult așa ceva. Te îmbrățișez cu drag. ❤

        Apreciază

    1. Dau copy paste și aici, în caz că… 😀
      Îmi plac nespus de mult momentele tale de bucurie, așa că am să scriu și dintr-ale mele câteva, să ne îmbogățim unii pe alții.
      1.Mă bucur din toată inima mea atunci când mă întorc acasă, în orașul meu natal, după mai multe luni în care nu i-am mai zărit drumurile și clădirile familiare, și îi văd pe bunicii mei lăcrimând de bucurie. Inima mea se topește de drag.
      2.Nu pot să mă abțin din a zâmbi laaaarg atunci când văd dragostea copiilor pentru părinți și a părinților pentru copii. Știi tu, un tată care nici nu îndrăznește să își țină bebelușul în brațe, ca să nu îl rănească într-un fel, un copil care zâmbește din toată inima și râde inocent, văzându-și părinții în mulțime, o îmbrățișare sinceră, de iubire nealterată, un sacrificiu… Apropo de asta, acum vreo 5-6 ani, mergeam la o Biserică unde venea regulat un tătic îmbrăcat sărăcăcios. Tăticul își purta fetița, care nu avea un picioruș, pe brațe. Nu era un bebeluș. Avea către 6-7 ani. Nimeni nu le îngăduia să se așeze, dar el rezista cu stoicism în picioare două ore și nu crâcnea deloc, ci mereu o liniștea pe copila lui. Se vedea că îi era greu. Se vedea că nu e băgat în seamă de nimeni, datorită aspectului său. Dar dragostea pe care am citit-o în ochii lui și puterea lui de sacrificiu mi s-au părut de-a dreptul extraordinare. Îmi tresaltă inima de bucurie când văd asemenea iubire.
      3.Am să adaug că la finalul unei zile grele, atunci când mă simt tristă sau nepricepută, incapabilă și vinovată, atunci când am impresia că nimeni nu mi-e alături și nimeni nu ține la mine, îmi amintesc că Dumnezeu e întotdeauna alături de mine, iar asta mă umple de bucurie și îmi dă curaj să merg înainte. Mă face să văd situația mai bună și povara mai ușoară.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: