Lemn

Vine-o nenorocire

De peste munți cețoși,

Și curg apele gârlă

Peste bocancii groși.

Doar mama stă-n uimire,

Cu mâneci suflecate,

Țintind la vechea turlă

Sprâncene ridicate.

 

„Unde mi-or fi copiii?”

Se-ntreabă ea mâhnită,

De grijă și de spaimă

Subit îmbătrânită.

„Unde or fi copiii?”

Dă glas gândului tata,

Cuprins de-aceeași teamă,

Privind cu jale poarta.

 

Vântul greu șfichiuiește,

Dar ea pe loc rămâne –

O stană nemișcată

În soarele ce-apune.

Cu glas de plumb rostește

Un trist, străvechi îndemn,

Sub bolta întinată:

„Să bați, bărbate,-n lemn!”

                                              T.

Saluuut! Mi-e drag tare să îți scriu, dar mi-e și mai drag să încropesc poezia, să mă străduiesc să pun în ea tot ce îmi doresc să spun, astfel încât să fie plină de semnificații… Mai întâi pentru mine, ca să se poată împrăștia apoi radiar spre toți cititorii.

Pentru ziua de azi am un singur mesaj: cinstește-ți părinții cu toată inima!

Văd oameni certați cu mama, cu tatăl lor, oameni care nu mai adresează nicio vorbă celor care i-au îngrijit și crescut, oameni care arată mai multă prețuire mândriei, orgoliului și greșelilor decât darului primordial al vieții, care, odată primit, nu mai poate fi șters. Și am menționat numai darul vieții la argumente pro, tocmai pentru că știu prea bine că există numeroase peroane cărora le-ar face cea mai mare plăcere să demonteze, rând pe rând, fiecare calitate pe care aș menționa-o.

Oricum, nu mă am cu subtilitățile și nici nu mă cramponez de opiniile altora, așa că acum am să expun, totuși, opinia mea personală referitoare la părinți.

Am să încep prin a pune, mare, pe fruntea lor, cuvântul „sacrificiu”. De multe ori habar nu avem la ce renunță părinții pentru ca noi să creștem sănătoși, să fim înfofoliți și cu stomăcelele pline, să studiem, să nu ne lipsească niciodată nimic. Știm noi, oare, cu câtă greutate ne muștruluiesc? Știm noi, oare, cât se mustră pe sine după ce ne interzic ceva (pentru propriul nostru bine)? Știm noi, oare, cât au suferit pentru cuvintele noastre nepăsătoare și revoltate?

În ochii mei, nu există NICIUN motiv întemeiat pentru a justifica răutatea față de părinți.

Grija lor nu se compară cu nimic.

Iubirea lor nu se compară cu nimic.

Cel puțin, așa ar trebui să fie. Nu înțeleg părinții care își abandonează, abuzează, maltratează copiii. Nu sunt în măsură să judec, dar lucrurile sunt complet nefirești în situațiile respective, Mi-e greu să mă refer la oamenii aceia prin termenul de „părinți”, pentru că inima lor e tare îndepărtată de cea a unui părinte.

Of. Peste câțiva ani voi avea, dacă Dumnezeu va dori, proprii mei copii.

Voi fi eu, oare, un sprijin solid pentru ei?

Voi ști să le cresc rădăcini solide și să le fiu pământ bun?

Oare voi înțelege mai bine „lemnul” atunci?

Tu îl înțelegi?