Copilărie

Mai fugi cu râsul tău nebun

Pe dealurile albe de soare și lumină;

Mai lasă-mi un minut să-ți spun

Că doar prin ochii tăi privirea mi-e senină,

Iar inima ușoară ca pagina de carte,

Și nu cunosc nici teamă, frig, ispită, moarte,

Căci tot ce-i rău în viață, de tine e departe.

 

Mai fugi desculță prin frunziș,

Prin codrul ce-ți închină o vie simfonie;

Mai prinde-te într-un desiș

Cu fluturii la trântă, cu strugurii din vie,

Încinge sus, la stână, o horă c-o mioară,

Afundă-te în râu, în calda zi de vară,

Sau în băltoace, după ploi, ca odinioară.

 

Mai fugi cu părul tău castan,

Prin lanurile zvelte de grâu, ca o naiadă,

Mai fugi, căci va veni un an,

Când aripa ta lină va învăța să cadă,

Când te vei rupe, poate, de dealuri și câmpii,

Și rătăcind pe culmea unei vieți aurii,

Îți vei dori amarnic copil din nou să fii.

                                                             T.

Saluuuut! Frigul își intră din ce în ce mai mult în drepturi, însă mie îmi arde sufletul de dorul de copilărie, așa că l-am turnat în versuri, înainte de a mă mistui.

Mirosul de prăjiturele proaspăt scoase din cuptor, mirosul florilor de tei și salcâm puse la uscat, strigătele prietenilor mei care spărgeau liniștea zorilor mai ceva decât cântatul cocoșului, milioanele de jocuri, murdăria, râsetele, lumina discretă a răsăritului prelingându-se pe obrajii mei și mângâindu-mi ochii închiși, bățul șfichiuitor de pe dulap, care îmi pândea fiecare năzdrăvănie, zâmbetul cald și iubitor al bunicului și muștruluielile îngăduitoare ale bunicii, toate amintirile mi se învălmășesc în minte și mi se cuibăresc mai adânc, tot mai adânc, în inimă.

Uneori voiam să cresc, știi? Îmi imaginam că viața devine mai bună, într-un fel. Nu are rost să critic viața de acum, deoarece stă numai și numai în mâinile mele să îmi fac fiecare zi extraordinară, însă pot afirma cu tărie că, dacă mi-ar mai fi acordată măcar o dată oportunitatea de a fi copil, nu aș mai îndrăzni să îmi doresc să cresc. Nu, domnule! Fiecare moment trebuie apreciat la adevărata lui valoare, iar copilăria este neprețuită.

Oare unde rămâne copilul din noi, atunci când ne maturizăm? Unde rămâne simplitatea? Unde rămâne puterea de a ne bucura de lucruri simple? Inocența? Dragostea nețărmurită și sinceră? Sinceritatea debordantă? Bunătatea și blândețea? Energia și pofta de joacă? Oare unde rămâne setea avidă de a descoperi tainele ascunse ale lumii? Oare ne-am pierdut copilăria?

Mie, una, îmi place să cred că mi-am păstrat-o într-un colț de suflet.

Tu ce ai făcut cu ea?