Înfrigurare

Strivit sub pumnul tau de gheață,

Eu mă topesc, mă pierd cu firea

Și simt că n-ar ajunge-o viață

Să-nvăț să îți înfrunt privirea.

 

Trăiesc doar de pe azi pe mâine,

Trăgând la jugul urii tale,

Cerșind prin munca mea o pâine,

Încătușat , legat în zale.

 

Prin oase lent mi se prelinge

O-nfrigurare fără margini,

Gândind că n-am să pot învinge

Ce-i scris în ale sorții pagini.

 

Plin de dureri, cu mâini zdrelite,

Încerc s-ascult a mea chemare –

Cu puteri noi și îndoite

Să mă dezbar de-nfrigurare.

 

Să-mi rup barele coliviei,

Să zbor cu aripi vindecate

Spre-un loc senin, fără robie,

Spre o deplină libertate.

 

Chircit sub greaua mea povară

Mai îndrăznesc să sper dreptate,

Să pot umbla în a mea țară

Cu fruntea sus, cu demnitate.

                                         T.

 

Saluuuuut! Nu știu dacă am menționat, dar scriu poezii de când eram mică, așa că am o colecție consistentă, din care pot să public mai frecvent acum, când încă nu sunt prinsă de muncă și stres. Așa căăă: ta daaa! O nouă poezie alcătuită după un titlu sugerat de cineva extraordinar de special pentru mine: tatăl meu!

Tatăl meu este un simplu om, cu defecte și calități, cu greșeli și izbânde, cu momente de slăbiciune și momente de tărie. Ceea ce vreau să îți spun în mod particular despre el este că, mai presus de orice, tata este un om extraordinar de muncitor. El m-a învățat valoarea hărniciei. Mai mult, m-a învățat că munca este necondiționată.

Necondiționată, auzi? Chiar dacă nu e bine plătită, chiar dacă nu e apreciată cum se cuvine, niciodată, dar niciodată nu trebuie să muncești cu superficialitate. De ce? Pentru tine. Pentru satisfacția ta personală. Pentru a-ți păstra omenia și cinstea, într-o lume care adesea te împinge la limita disperării și te forțează să-ți arunci principiile cât colo, ca pe niște cârpe murdare. Pentru a ține cu dinții de speranța unor zile mai bune. Pentru a face primii pași înspre această lume a viselor împlinite. Știi, toată lumea trâmbițează despre imperiozitatea unei schimbări, însă foarte puțini au curajul și sinceritatea de a realiza că fac parte din problemă. Oamenii serioși, responsabili, muncitori, modești, cinstiți, ei sunt cei împing lumea încet, încet, în sus.

Da, am scris această poezie pentru tata, însă se adresează tuturor celor care muncesc, vor munci sau au muncit vreodată. Frustrările, supărările, dezamăgirile, toate fac parte din viață și sunt inevitabile. Tot ce putem face este să luptăm indiferent de toate aceste lucruri, care ne împovărează. Calea corectă nu e niciodată largă și dreaptă, ci îngustă și întortocheată, să știi.

De fiecare dată când soarta încearcă să ne doboare, noi să încercăm mai abitir să prindem rădăcini ferme în pământul nostru străbun. Și să fim oameni harnici și onești, indiferent de circumstanțe.

În fond, nimeni nu poate să ne facă să ne simțim inutili și inferiori, decât noi înșine.

Ține minte: succesul este 1% inspirație și 99% transpirație.

Pentru mine, cel puțin, e valabil.