Absent

Câteodată râd si câteodată plâng,

Și uneori renasc din propria-mi cenușă;

Mai sunt și optimistă, dar mult mai des mă frâng,

Iar dacă-nchid un drum, deschid o altă ușă.

Câteodată dau , câteodată strâng.

 

Câteodată cad și câteodată zbor,

Dar nu concep vreodată să nu mă mai ridic.

Mai am și zile proaste, dar și zile cu spor.

Disec orice problemă, dar nu-nțeleg nimic,

Câteodată-s vie, câteodată mor.

 

Câteodată miel și câteodată leu,

Sunt un buchet complex de paradoxuri fine.

Trăiesc și clipe simple, dar cel mai des mi-e greu,

Nu pot să îmblânzesc ce spirit zace-n mine,

Câteodată scrib și câteodată zeu.

 

Câteodată iute, câteodată lent,

Mi se scurge timpul ce-n veci nu-mi dă răsuflet,

„Ce las ca amintire?” mă întrebam frecvent,

Îmi raspund mie însămi că îmi las tristul suflet,

Câteodat-aici și câteodat-absent.

                                                      T.

Saluuut! Poezia asta s-a născut în urma unui joc. Oamenii îmi spuneau titluri, iar eu încropeam poezii potrivite situațiilor în care se găseau aceștia. Ai să spui că toți oamenii din jurul meu sunt suferinzi, nu-i așa? Ei bine, nu e chiar așa, dar există momente triste în viața fiecăruia dintre noi. Persoana căreia îi aparține titlul tocmai se îndrăgostise. Asta e bine, nu? Da, dar se îndrăgostise și se lăsase amăgită de o persoană implicată într-o relație complicată care dura de ani buni. Nu am să-ți spun dacă a ieșit treaba bine sau nu, asta poți să deduci și singur/ -ă, dar am să îți spun asta: ai foarte mare grijă cui îți dăruiești încrederea.

Orice relație de prietenie se construiește treptat, cărămidă cu cărămidă, și se bazează pe o încredere întemeiată pe fapte, nu pe vorbe. Cel puțin, orice relație SOLIDĂ de prietenie. Sentimentele tale sunt cel mai fragil lucru pe care îl posezi. Nu te juca cu ele. Nu crede amăgiri. Nu te întoarce de o mie de ori în locul în care sufletul ți-a fost jefuit, doar pentru a verifica dacă nu cumva a devenit un loc sigur între timp.

Ai grijă de tine. Nu îți fie teamă de durere, nici de lacrimi, nici de deziluzii. Toate acestea îți dovedesc că trăiești. În schimb,  să-ți fie teamă de amorțeala sufletului, de cochilia pe care acesta și-o construiește în încercarea de a se proteja. Zidurile pe care le construiești îi țin la distanță și pe oamenii care ar putea să te vindece, nu doar pe cei vinovați de suferința ta.

Nu-ți lăsa sufletul să fie absent.